Jurnal de festival - Bucuresti 2008

Jurnal de festival – ziua 4: miercuri 15 octombrie 2008

N-am apucat bine sa termin de asternut pe (era sa zic hartie...) pagina alba a fisierului document impresiile mele din ziua anterioara, cand observ ca e deja trecut de 18:30 si ma asteapta in seara asta un nou concert. Ies in strada si, constatand ca sunt deja in intarziere, renunt la ideea de a astepta autobuzul sau de a cobori la metrou (ideea din urma nicicand nu-mi prea surade, de altfel) si ma decid sa iau un taxi. Astept pe bordura, calm, cateva minute. Trebuie sa treaca dintr-un moment in altul vreo masina galbena cu becul verde aprins pe capota, asa cum se intampla de obicei. Nimic: doar becuri rosii sau fara becuri deloc.



Incep sa iutesc pasul spre intersectia de la Apaca, vesnic aglomerata, zgomotoasa si poluata (am caracterizat, de fapt, mai bine de trei sferturi din intersectiile orasului). Asteptand la semafor, zaresc pe coltul opus un singur taxi stationat. Al meu e, imi zic. Nici nu se transforma bine rosul in verde, ca ma si avant in traversare, de teama sa nu mi-l sufle careva de sub nas (o mai patisem de cateva ori). De cum ajung grabit in fata lui (calcand intr-o balta mai hotarat chiar decat Gene Kelly in Singing In The Rain), soferul se da jos din masina, spunandu-mi ca are de luat niste tigari de la chiosc, iar, daca ma grabesc prea tare, sa iau alta masina.

Raman sa-l astept langa portiera, timp in care imi rotesc privirile in toate cele patru directii dupa vreun alt bec verde pasager. Trec minute bune si nu apare nimic. Nu ma impacientez, ci ma apuc sa meditez. Parca picat din Luna drept in intersectie, simt in jurul meu doar haos, ostilitate, dezacorduri, tensiune, harmalaie. Ma cuprinde o stare de disconfort si imi amintesc ca in urma cu nu mai mult de 24 de ore, Irina si Vlad imi daruiau armonie, echilibru, proportii, consonante, iluminare.

Soferul apare, odata cu el si sperantele mele de-a ajunge la timp renasc. Cu tigara aprinsa in coltul gurii, imi spune ca mai trebuie sa-si ia o cafea si dispare din nou. Astept, privesc iarasi in jur, incerc sa ma conving ca adversitatile n-or sa persiste. Tot nimic. Ma intreb inca o data ce caut eu acolo, smuls din linistea laboratorului si aruncat in mijlocul strazii. Pazesc mai departe usa soferului. Masinile de pe banda intai accelereaza nervoase pe langa mine, trecand la cativa centimetri.



Soferul meu (ca, de acum, asta era) revine victorios si calm, cu o cafea la pahar de plastic. Urcam in masina. Eu, pe locul mortului, fara sa-mi pun centura, ca de obicei. Nu stiu de ce, am o incredere oarba in soferii de taxi (in prieteni n-am, cu ei imi aplic intotdeauna, grijuliu, siguranta). Ii spun ca vreau la Domnita Balasa, ca timpul e esential si ca nu conteaza traseul, doar sa n-o ia pe Splaiul Dambovitei (din motive evidente pentru orice bucurestean). Imi enumara vreo trei variante posibile de traseu, il las pe el sa aleaga. Ii cer politicos sa coboare geamul de la portiera mea. Se conformeaza, dar imi atrage atentia ca va fi curent. Nu raspund.

Asteptand ca masina sa poata demara, la cativa metri de mine, pe trotuar, se deruleaza o scena incredibila: doi indivizi se alearga si se bat crunt, in vazul pasiv al trecatorilor. Soferul meu ii priveste si el fascinat, pana in momentul in care unul dintre batausi scapa si fuge traversand intersectia. In timpul acesta, desigur ca pierdem culoarea verde a semaforului si mai ramanem o tura pe loc. Stau incremenit si ma intreb daca voi mai apuca macar partea a doua a concertului.

O luam din loc, trecem usor pe langa statuia Leu si ne indreptam spre Soseaua Viilor, alegerea soferului. E vorbaret (eu, nu), imi explica fiecare manevra si imi justifica toate cotiturile pe care le ia. Tac in continuare si ma uit pierdut si resemnat la luminile colorate ale magazinelor care defileaza grabit pe dreapta. In apropierea postei Puisor, simt o frana destul de puternica si vad spatele masinii din fata ingrijorator de aproape. Ma proptesc cu piciorul in podeaua masinii. Soferul imi sesizeaza incordarea si ma linisteste, spunandu-mi ca n-a fost nicidecum o frana brusca, si asta pentru simplul motiv ca n-a vrut sa verse cafeaua asezata pe bord. Rad usor nervos.



Incearca apoi sa relaxeze atmosfera, reluand conversatia. Imi povesteste despre cartela reincarcabila pe care a luat-o (mai) ieftin, pentru a-si controla copilul care merge la scoala. Apoi, stranuta. Ii propun sa renuntam la geamul deschis la rugamintea mea (era, intr-adevar, curent), dar el refuza demn. Trecem pe langa Palatul Parlamentului si ma minunez cat de lejer poate fi traficul pe acolo. Soferul meu isi suna fiul si ii povesteste ce face: „Trag in poza Casa Poporului si apoi duc un domn undeva prin spatele Tribunalului. Nu-i nevoie sa-mi spuna clientul s-o iau pe stradute, ca oricum asa fac.”.

Constat ca nu prea stie unde se afla Biserica Domnita Balasa (ii dau reper restaurantul Bucur, la care rezoneaza imediat), iar eu, un pieton convins, nu prea stiu cum sa-i explic pe unde s-o ia. Ma uit la ceas, era trecut de 19:15. Ne oprim la o trecere de pietoni. Trec agale vreo 4-5 persoane, in ambele sensuri. Ajunge o privire fugara pentru a-mi da seama: vin de la serviciu si se duc acasa. Umerii lor sunt apasati de genti si de griji. Oare au habar despre concertul din seara asta? Oare ar dori sa aiba habar?

Mi-e jena de Laurentiu, care va fi observat cu siguranta ca n-am fost acolo de la inceput. Dupa cateva ezitari si ocoale, ajungem la Domnita Balasa, pe care soferul meu o credea Sf. Dumitru. E atat de intunecata si de retrasa in spatele copacilor incat aproape ca ma convinge si pe mine, in deruta care ma stapanea. Totusi, insist. Ajungem langa ea si o recunosc. O mai ocolim inca o data, sa-i gasim intrarea. Rasuflu usurat cand vad lume la intrare. Imi iau ramas bun de la sofer, caruia i se parea natural sa-mi gasesc banii potriviti prin portofel fara ca el sa aprinda lumina. O aprinde, totusi, cand trebuie sa-mi dea restul. Paradoxal, am ramas calm in tot acest timp. Ii multumesc si cobor.



Intru in curtea bisericii si, prin multime, ma strecor cu greu inauntru. Nu stiu cat am pierdut, dar la intrarea mea in biserica e liniste, cred ca nimerisem exact intre doua piese. In apropierea usii, lumea sta in picioare. Ma uit in jur: in seara asta cred ca sunt mai multi enoriasi decat melomani. „Initiati si neofiti, fericiti, nefericiti, in credinta infratiti” (am modificat usor versurile lui Mircea Florian din Nunta lui Harap Alb de pe albumul Tainicul vartej – Florian din Transilvania, 1986). Imi gasesc anevoie un locsor mai ferit, la baza scarilor metalice in spirala care duc spre balcon, langa ghereta cu lumanari (doamna care vinde nu ma lasa sa urc, spunandu-mi ca sus e deja instalat corul si ca oricum n-ar fi voie) si incerc sa ma linistesc.

Primul gand care imi vine in minte e ca biserica, asa cum e plasata, printre alte biserici din zona, care au fost ba demolate, ba plimbate pe rotite, ba neglijate, ba reconstruite, a avut totusi noroc. Ascunsa in spatele zidului de blocuri inconjurator, e adevarat ca a fost privata de perspectiva si de privirile trecatorilor prin Piata Unirii, dar, in acelasi timp, a fost ferita astfel de trafic, de aglomeratie si, implicit, de galagie. Nimic din toata agitatia care se desfasoara la mai putin de 100 de metri de noi nu reuseste sa patrunda pana aici.

Ascult cele 15 voci barbatesti ale Grupului psaltic „Nectarie Protopsaltul” intonand cantari bizantine din traditia liturgica ortodoxa, preaslavind-o pe Sfanta Fecioara Maria si grupate sub titlul Neamurile toate te fericesc pe tine. Glasurile robuste, incarcate de devotiune si piosenie, rasuna dens si omogen in volumele generoase, clar-obscure, de sub boltile bisericii.



Incep, incet-incet, sa ma scutur de incarcatura telurica pe care o taraiam dupa mine. Strabatusem, fizic vorbind, un drum anevoios pentru a ajunge pana aici. Purtam cu mine si la mine ramasite ale balastului pamantesc, urme ale derizoriului cotidian. Aveam in geanta marturii ale atentiei obsedant-schizoide cu care suntem obisnuiti sa ne „tratam” carcasa: firimituri de biscote, guma de mestecat, medicamente, analize si trimiteri, retete, un DVD cu filme... Ascult muzica obsedant-cathartica ridicandu-se spre inalt si am impresia ca ma dumiresc: drumul cu adevarat dificil care astepta sa fie parcurs trebuie cautat in alta parte. Si merge in alta directie. Il urmam cu fiece zi a vietii noastre, cu abateri mai lungi sau mai scurte, si mereu ramane mult de razbatut, raman multe de invatat. Initiati si neofiti, fericiti, nefericiti...

Dupa incheierea concertului, il intalnesc pe Laurentiu. Starea de satisfactie si bucurie pe care i-a adus-o noua „intamplare” reusita pusa la cale i se citea ca o lumina pe intreg chipul. Spun o scurta rugaciune pentru o fiinta draga mie, angajata intr-o lupta pe viata si pe moarte cu un inamic microscopic, si ies. Remarc in dreapta intrarii micul magazin volant cu discuri de muzica veche, care a insotit zilnic concertele festivalului. Imi zic in sinea mea, cu o satisfactie copilareasca: Laurentiu nu mi-a remarcat intarzierea si nici n-are cum sa afle! Cobor treptele bisericii si pasesc inapoi, in Bucuresti. De data acesta, voi merge pe jos.

Autor: Radu Radescu 
Foto: Andrei Canache


______
Autor: Radu Radescu

pagina urmatoare »