Jurnal de festival - Bucuresti 2008

Jurnal de festival – ziua 2: luni, 13 octombrie 2008

Impresia de ieri cum ca ar fi dificil sa scrii despre niste prieteni intr-ale muzicii vechi (i.e., Ansamblul Baroc Transylvania) a disparut fara urma in fata urmatoarei provocari: sa scrii despre Bach. Ce risc si ce inconstienta: sa te arunci in groapa cu critici, muzicologi, istorici ai muzicii, filosofi ai muzicii, dar si cu grafomani fara de numar. Oricine mai poseda o farama de simt al realitatii s-ar retrage dintr-o asemenea intreprindere sinucigasa. Ce sa fac? Dar voi cum ati proceda in locul meu? Sa presupunem (just for fun) ca lansam intrebarea cu raspuns binar intr-un imaginar televoting. Din lasitate, evit sa-mi asum raspunderea si imi zic ca ma voi lasa pe mana majoritatii. Ma uit la rezultate: 35% da (adica, arunca-te!), 65% nu (adica, vezi-ti lungul nasului!). Multi ma cunosc ca o fire rebela si noncomformista. Ii voi dezamagi crunt: ma decid sa ascult de glasul ratiunii (ce ipocrizie!). Nu voi scrie nicidecum despre Bach. Ma voi fofila, voi exersa sarguincios fandarile salvatoare si ma voi concentra pe prezentare si reprezentare, nu pe opozitii si compozitii. Multumit de efectul primei extensii in zig-zag, ii dau drumul la vale. Decis sa-mi autoprovoc o diversiune mintala, am pus sa ascult trei albume cu Ren� Aubry (cei care mai umbla pe la Saptamana Internationala a Muzicii Noi vor sti despre ce vorbesc, la fel si mezzomanii iubitori de dans contemporan). Asadar, cititorule, urmeaza-ma!



Nu cred ca am mai vazut vreodata pe o scena romaneasca trei clavecine adunate la un loc. Nu stiu cati dinte cei sub talpile carora au gemut aseara podelele, lojele si balcoanele salii Teatrului Odeon au mai vazut asa ceva pe aiurea. Foarte putini. Eu unul, marturisesc ca nu. Trei piane laolalta, asta da, am vazut. Cand eram student, la Sala Radio. Si nu cred ca e o coincidenta, se cantau pe atunci cam acelasi lucrari. La vremea aceea, eram mai mult decat incantat sa vad cum trei instrumente hipopotamice se inghesuie sa incapa pe aceeasi scena cu o orchestra de camera. Azi, nu stiu daca as mai fi in stare sa suport acel peisaj. De fapt, imaginea nu are nicio vina, ci mintea mea contorsionata de trecerea timpului, care acum ar refuza cu incapatanare sa prelucreze informatia audio venita dintr-o asemenea sursa. Nu-mi mai pot imagina lucrari compuse pentru clavecin si interpretate la pian. Sau la orice alt instrument, fie el si cu claviatura.

Daca lasam de-o parte clavecinele care salasluiesc in institutii publice (Conservator, Filarmonica, Radio, Biserica Lutherana, Muzeul National de Arta – sectia pivnita etc.), cred ca reuniunea de ieri a acoperit mai mult de jumatate din instrumentele particulare de acest fel din Bucuresti. Putem oare s-o decretam premiera mioritica absoluta? Nu sunt sigur, dar damboviteana, cel putin, cred ca da. Ar trebui sa-l intrebam pe domnul Dumitru Avakian (l-am remarcat aseara in capatul randului pe care stateam), cu siguranta dumnealui ar putea sa ne lumineze. Vom afla oricum din Romania literara. Sau libera, cum doriti.



Frumos colorat, fiecare clavecin avea nuanta lui distincta. Atat cromatica, cat si acustica. Erau aparte, dar, in acelasi timp, in concordanta audio-vizuala. Primul din stanga, de provenienta franco-flamanda (copie dupa Andreas Ruckers, Antwerpen 1624) era de un rosu tare. Sunetele lui se simteau metalic-intens, cald-saturat, dar insinuant si rectiliniu. La acel clavecin canta, cu o concentrare relaxata si spirit cartezian, Roxana Neacsu, pe care am cunoscut-o la Palatul Sutu la o editie trecuta a festivalului, cantand intr-un duo de clavecine. De fapt, erau 2½, tinand cont ca pe atunci Roxana ii facea deja educatia muzicala viitorului membru al familiei.

Instrumentul din mijloc, de origine franceza (copie dupa Henri Hemsch, Paris 1751) era turcoaz. Acordurile lui pluteau limpezi, aerate si efervescente, cu rotunjimi maiestuoase si sclipiri invaluitoare de... turcoaze. La acel clavecin canta o foarte veche cunostinta a melomanilor bucuresteni (si nu numai), Fernanda Romila, o aparitie pe cat de delicata, pe atat de rara (din pacate, dar si ea a devenit de curand mama) pe scenele de concert, dar emanand mereu eruditie, caldura si generozitate.

Clavecinul din dreapta, de origine flamanda (copie dupa Jan Ruckers, Antwerpen 1640), era verde inchis. Cel mai masiv dintre toate, avea capacul si lateralele pictate cu auriu. Emitea sunete robuste, consistent-impunatoare, grave si de o expresivitate regala. La acel clavecin canta Raluca Enea, un muzician discret si cultivat, care isi imparte timpul si energia intre placutele ore de studiu si cele uneori stresante ale eforturilor organizatorice. Pe Raluca am descoperit-o in vara acestui an, la Festivalul de Muzica Veche de la Miercurea Ciuc, ca avand o surprinzatoare si eterica voce de soprana, in rolul imaculatului inger (absolut necesar!) din productia originala La Rappresentatione di Anima et di Corpo de Emilio de Cavalieri (1600). Acelasi calitati le-am regasit cu bucurie si in interpretarea ei instrumentala.



Compozitiile abordate au fost lucrari pentru unul, doua sau trei clavecine, coarde si basso continuo, toate apartinand lui Bach. Programul a fost botezat Johann Sebastian Bach si fiii sai. Cum ar fi fost previzibil din titlu, publicul s-a asteptat sa auda si lucrari de Carl Philipp Emanuel, Johann Christian sau Wilhelm Friedemann Bach (pentru a-i enumera doar pe cei mai cunoscuti dintre compozitorii clanului Bach). Totusi, ei au fost evocati intr-un colaj de texte apartinand lui Davitt Moroney si prezentate in lectura (live) a regizoarei spectacolului, Eliza Bercu. O voce placuta, cu reverberatii profunde, care mi-a amintit de actrita Ioana Craciunescu. Pacat ca pasajele selectate, cu referire la etapele vietii si creatiei lui Bach, erau de un caracter pur istoric si didactic, care nu a reusit sa le transmita nimic nou cunoscatorilor, ci poate doar sa-i fascineze pe amatorii de statistici si recorduri.

Scenografia simpla a fost alcatuita dintr-un fotoliu de epoca (abil pus in valoare de proiectoarele avanscenei in momentele narative), pe care se odihneau o lunga mantie rosie si o peruca buclata un pic cam ravasita, si din doua sfesnice cu lumanari (neaprinse, probabil ca pompierul de serviciu s-a opus vehement) plasate in fundal. Alegerea simbolurilor (mantie si peruca) pentru a sugera personalitatea unui compozitor de talia lui Bach mi s-a parut total neinspirata. Nu cred ca mostenirea spirituala lui Johann Sebastian poate fi concentrata in niste insemne materiale care mai degraba ar ajuta la portretizarea unui actor sau a unui scamator. Dupa cum se vede, tot nu m-am putut abtine sa vorbesc despre Bach, asa cum am fagaduit. Sunt gata sa-mi accept pedeapsa!

Cele trei soliste ale concertului au fost acompaniate de un grup instrumental alcatuit din cinci muzicieni buni si foarte buni ca valoare individuala (dintre care i-am remarcat pe clujeanca Melinda B�res – vioara si pe bucuresteanul Bogdan Popa – violoncel, cu „antecedente” greu de trecut cu vederea intr-ale practicii muzicii vechi ), cu un sunet de ansamblu curat si aproape de coerenta (cu exceptia rarelor momente care au dat de inteles ca aceasta formula instrumentala nu este una stabila).



Dupa includerea in repertoriu a serialului Dans la Odeon si a spectacolelor de dans gandite si realizate de Razvan Mazilu, Teatrul Odeon (prin directoarea sa ultraactiva, actrita Dorina Lazar) merita o reverenta din partea melomanilor pentru gazduirea acestui tip de spectacol. De altfel, caracterul eterogen al publicului de aseara a iesit deranjant in evidenta prin inabilitatile declansarii aplauzelor, dar probabil ca si lipsa unui caiet-program cu detalii informative legate de structura pieselor muzicale (problema care am inteles ca se va remedia chiar azi) a contribuit la acest mic inconvenient.

Alaturi de reprezentatiile de teatru-dans ale Teatrului Nottara, de ciclul Bulandra per musica (datorat regizorului-director Ducu Darie) si de stagiunea TeaM – teatru si muzica in echipa de la Filarmonica „George Enescu” (animata de Cristina Sarbu-Bohaciu), demersurile Teatrului Odeon in sensul incurajarii formelor combinate de arte ale spectacolului sunt mai mult decat laudabile si binevenite. Pe cand asteptam o piesa de teatru cu muzica (veche, daca se poate) live la Sala Radio?

Autor: Radu Radescu
Foto: Matei Buta

P.S. Se pare ca, pana la urma, Bach si Ren� Aubry s-au inteles de minune (in mintea mea). Muzica de buna calitate este, in fond, una si aceeasi.


______
Autor: Radu Radescu

pagina urmatoare »