Jurnal de festival - Bucuresti 2008

Jurnal de festival – ziua 3: marti, 14 octombrie 2008

A fost odata ca niciodata…  Au fost doi frati: o fata pe nume Avi si un baiat pe nume Atu. Copii buni si frumosi si destepti. Ascultatori in toate si harnici nevoie mare. Parintilor le era drag sa-i vada cum cresc si se joaca impreuna. Avi era blanda, sfioasa si tacuta. Ochii ei erau luminosi precum cerul senin de mai si toata lumea o iubea pentru firea ei domoala si binevoitoare. Atu era curios din fire, cu o privire iscoditoare si agera. Ii placea sa mestereasca si nu era lucru prin casa despre care sa nu intrebe din ce e facut si cum merge.



Si a venit vremea ca Avi si Atu sa umble pe la scoli. Dascalii lor ii indrageau pentru sarguinta cu care desluseau tainele cartilor si pentru dorinta lor de a afla mereu lucruri noi. Ca peste noapte, crescura si se facura doi tineri fara pereche, un flacau si o fatuca la care toata lumea privea cu incantare. Inca de mici le placura sa cante. Inzestrati cu harul muzichiei, Avi si Atu ajunsera sa ii uimeasca pe dascali si parinti. Cei care ii cunosteau ramaneau vrajiti de talentul lor si erau in stare sa-i asculte cat era ziulica de lunga.

Avi iubea instrumentele fine si delicate, cum ii era si firea. Ii placeau sunetele fragile si duioase, precum sufletul ei, care ii aminteau de trilurile pasarilor din zori. Lui Atu ii placeau instrumentele complicate, cu mecanisme greu de deslusit pentru omul de rand, care rasunau asemeni vantului de vara repezindu-se prin frunzisul copacilor falnici din padure.

Si a venit vremea ca Avi si Atu sa plece la invatatura peste mari si tari, la curtea altor imparati de dincolo de soare-apune. Tristi si intunecati la chip au fost ei cand a sosit ceasul sa se desparta si fiecare sa o apuce pe drumul lui, dupa cum le era chemarea inimii. Atunci s-au privit in ochi si si-au fagaduit sa nu uite niciodata de frumosii ani petrecuti acasa. S-au legat cu juramant ca atunci cand vor fi deja oameni in toata firea sa se regaseasca pe meleagurile copilariei lor si sa cante impreuna, asa cum n-o mai facusera inainte, de dragul oamenilor care ii pretuiesc, a iubirii lor fratesti si a muzichiei care i-a legat mereu...



Povestea noastra nu are final. Nu se termina cu „si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa”. Asta pentru ca e o poveste care continua sa se scrie si la care nu exista inca o incheiere. S-ar putea scorni doar un sequel (nu dupa 20 de ani!), pe care daca nu vi-l imaginati si singuri, as putea sa incerc sa vi-l sugerez printr-o intamplare adevarata, care s-a petrecut nu mai departe decat aseara.

Ne intoarcem asadar la Biserica Anglicana, acolo unde a inceput o alta poveste, cea a Festivalului Muzicii Vechi din anul acesta. Daca in prima zi mi s-a parut neincapatoare, micuta hala cu aspect neogotic s-a dovedit ieri cu totul neputincioasa in fata multimii care a dat navala la un concert de o factura aparte, reunind doua instrumente care niciodata nu se asculta impreuna in postura solistica: orga si clavecinul. Cele doua pot coexista in lucrari de muzica veche atunci cand isi impart partitura de basso continuo. N-a fost cazul, de data aceasta. Mai pot fi gasite (cu dificultate) lucrari din literatura muzicala scrise special pentru ambele instrumente. Chiar mi-a povestit odata Dan Racoveanu (pe care il veti asculta joi, la Conservator) ca a avut un concert de orga cu clavecin in Biserica Sf. Bartolomeu din Brasov, impreuna cu Fernanda Romila (pe care ati intalnit-o luni, la Odeon). Dar nici aceasta n-a fost cazul.



Cei doi protagonisti, fratii Irina si Vlad Nastase, au ales sa prezinte alternativ lucrari compuse pentru clavecin solo si pentru orga solo, trasand un arc in timp, din sec. XIV pana in sec. XVIII (facand un pas ceva mai mare doar peste sec. XV), in care sa se opreasca la cateva dintre cele mai reprezentative forme muzicale ale acelor epoci. De aici si ideea care a dat titlul programului: Forme si timp – incursiune in lumea suitei baroce. Eram obisnuit sa ii asociez pe Irina si pe Vlad cu Biserica Lutherana si cu instrumentele de acolo. Irina chiar a cantat pe frumosul clavecin caramiziu, model Ruckers, cu scene din Geneza pictate pe interiorul capacului, rezident la Biserica Lutherana. In schimb, a fost oarecum bizar sa-l ascult pe Vlad (si, personal, aseara l-am urmarit pentru prima oara in concert) cantand la un alt instrument decat cel la care in mod obisnuit asigura suportul muzical al liturghiilor din fiecare duminica de la ora 10. Dar toata lumea stie ca Biserica Lutherana se afla intr-un lung proces de restaurare, care va continua, din cate am inteles, cel putin pana la finele anului in curs.

Densitatea publicului a fost atat de mare (poate chiar mai mare decat cea din RATB la orele de varf), incat mi-am gasit cu greu un locsor sub arcada boltii care adaposteste portalul sudic al bisericii. Ca urmare, nu am vazut nimic. A fost, asadar, o auditie totala, neperturbata de elementul vizual. In schimb, in mijlocul unui auditoriu atat de concentrat si deprins cu civilizatia spectacolului, m-am simtit incomparabil mai in largul meu decat in autobuzul 336, de pilda.



Structura programului a fost una atent chibzuita si construita cu o rafinata stiinta a dozajului. Primele trei lucrari au reprezentat prologul concertului, introducerea in lumea de sunete si acorduri specifica celor doua instrumente, emblematic fiind, in acest sens, Preludiul in re minor al lui Louis Couperin. Debutul a fost, in acelasi timp, si momentul audierii celei mai vechi piese din intreg festivalul, o lucrare-fanion a muzicii medievale (Estampie Retrove din Robertsbridge Codex, cca. 1360). Urmatoarele 5 compozitii au fost allemande din Flandra (4 extrase din Manuscrisul Suzanne van Sold, cca. 1570) si Germania (un fragment din Partita nr. 4 pentru clavecin de Bach), distantate in timp cu peste 150 de ani. Al treilea grupaj de piese ne-a oferit versiuni de passacaglii spaniole (Juan Cabanilles) si anglo-saxone (H�ndel, autorul uneia dintre cele mai spectaculoase si mai celebre lucrari de acest gen), iar ultima parte a programului ne-a purtat in sfera efervescentelor dansante ale temei La Follia, o veritabila sursa de „slagare” pan-europene (popasurile s-au rezumat doar la Italia, prin Frescobaldi, si Franta, prin Fran�ois Couperin), care au circulat nestingherite prin balciuri, dar si prin saloane, vreme de peste doua veacuri.

Conceptia programului a slujit astfel de o maniera eficace ideii pe care protagonistii si-au propus sa o demonstreze: continuitatea, dar si metamorfozele de-a lungul timpului ale acestor forme muzicale de notorietate. Am remarcat, spre exemplu, nu doar osmoza intre diferitele allemande alaturate in program (respectand alternanta instrumentala), ci chiar frapanta asemanare (pret de cateva masuri bune) a temei din primele doua parti ale suitei flamande cu un alt block buster al epocii: mult-fredonatul refren Belle qui tient ma vie de Thoinot Arbeau. In acea perioada, nu numai ca nu circula conceptul (tabu, azi) de copyright, ci dimpotriva, compozitorii priveau cu satisfactie auctoriala la preluarea propriilor teme, simtindu-se onorati de raspandirea lor in lumea larga sub alte semnaturi. Nici nu vreau sa-mi imaginez cate procese de plagiat ar naste in zilele noastre acest procedeu considerat, pe atunci, banal.



Vlad Nastase stapaneste bine simtul registratiei, adaptandu-se nu numai caracterului pieselor abordate, ci si particularitatilor instrumentului pe care l-a avut la dispozitie. Solutia la care a apelat in majoritatea cazurilor a fost una de tip minimal, a emisiilor si timbrelor discrete si calde, amintind de stravechile orgi de lemn ale bisericilor taranesti. Irina Nastase a fost cea care a declansat spontan primul (aveau sa fie mai multe) ropot de aplauze al concertului (destul de tarziu in program, in momentul in care credeam ca publicul se va abtine pana la final), prin interpretarea ei scanteietoare si plina de sensuri a Passacagliei lui H�ndel. De altfel, Irina ne-a aratat in repetate randuri ca poseda nu doar un arsenal tehnic deosebit de solid, ci si echilibru, dezinvoltura si o reconfortanta constanta in abordarea oricarui tip de repertoriu.

Dupa concert, am apucat si eu sa-i vad la fata pe cei doi solisti, in culise, unde am mers sa-i felicit. Cat despre imaginile din timpul concertului (am observat ca ieri au aparut mai multi fotografi decat pana acum, printre care si Andrei Canache, un admirabil fost student de-al meu), abia astept sa le vad postate pe site!

Autor: Radu Radescu
Foto: Andrei Canache

P.S. Pentru pasionati, iata dezlegarea enigmei din prolog: numele celor doua personaje ale pseudo-basmului sunt particule ale cuvantului „claviatura”.


______
Autor: Radu Radescu

pagina urmatoare »