Festivalul de Muzica Veche Bucuresti 2009

Fila 3 – luni 19 octombrie

Motto
„Vioara era agatata mereu in perete, intr-un cui, departe de piciul care statea numai cu ochii pe ea. Avea abia doi ani, cand intr-o zi de vara, puiul de om, profitand ca nimeni nu era prin apropiere, s-a urcat pe doua scaune, a apucat vioara cu ambele brate si, fara sa cada, numai Dumnezeu si ingerasul lui pazitor stiu cum, a dat-o jos din cuiul unde era atarnata de obicei, in casa cu peretii de chirpici, varuiti cu sineala. A luat si arcusul si asa, taras-grapis, cu nadragii prea largi pentru trupul sau, in piciorusele goale, cu parul blond zburlit si cu ochii cat toata mirarea copilariei, a plecat pe strazi, pe malul Dunarii, la casa bunicii: [...] Mama-mare, am venit sa-ti cant o cantare… [...] Mama il cauta disperata. Unde a disparut baiatul? [...] In acest timp, boticutu’ dadea concerte la bunica.” (Cezarina Adamescu – Micul cantaret din vioara)
„Tell me why I don’t like Mondays? I want to shoot the first day down!” (Bob Geldof)

Se pare ca ora 19.00 este pusa prea devreme pe ceas pentru melomanul bucurestean cu serviciu greu. Luni seara, spectatorii nostri fideli de festival (care deja au ajuns sa se re-cunoasca intre ei, formand o familie de pasionati intru muzica veche) s-au mobilizat cu dificultate. Nu mai era weekend ci zi lucratoare, era si prima a saptamanii (Monday!), iar afara plumburiul, ploaia, vantul si frigul terorizau trecatorii zgribuliti... Parca toate piedicile si oprelistile s-au pus in calea celor care s-au pornit sa vina din nou la Sala Dalles, sa asculte un alt recital de instrument solo. Ei, dar acum nu mai era vorba de o colectie ademenitoare de minunatii nemaivazute si nemaiauzite pe la noi, coborate parca de pe panzele de proiectie, dar si din coloanele sonore ale unor filme/seriale ca Bravehart, Elisabeth, The Tudors sau The Merchant of Venice, ca doar acolo le-am putut intalni pana mai alaltaieri (ma refer la inedita colectie de harpe a Hannelorei Devaere, vezi fila 1). A fost vorba de un instrument binecunoscut, care chiar si in intruparea sa baroca nu e total lipsit de popularitate pe ambele maluri ale Dambovitei: vioara.

Daca in concertul de sambata s-a facut apel si la transcriptii dupa compozitii pentru alte instrumente cu coarde ciupite, literatura dedicata harpei nefiind exagerat de bogata nici in perioada ei de glorie, vioara este in schimb un instrument cu care compozitorii din toate veacurile au fost extrem de generosi. Asadar, ghici cine a venit aseara la cina muzicala oferita de Petra M�llejans? Doar melomanii impatimiti si inversunati, cei care nu s-au lasat nici speriati de imprejurarile vitrege, nici sedusi exclusiv de mirajul descoperirii unui instrument inedit, nici atrasi de spectaculozitatea unor costume multicolore care flutura in ritm de fandango. Propunerea concertului de vioara solo a functionat ca un filtru de selectie pentru testarea consecventei publicului cu adevarat interesat de fenomenul early music. Este deja limpede ca au ramas mai multe scaune neocupate decat in precedentele seri, dar ce recompensa imperiala pentru cei care au stat concentrati in jurul unei viori manuite cu virtuozitate si sensibilitate!



Dar inainte de a trece sa depanam firele arcusului prelung si cu varf ascutit al Petrei, sa ne reamintim o poveste. Inspirata din fapte muzicale cat se poate de ireale. Sonata Trilul diavolului este cea mai cunoscuta lucrare a lui Tartini. Istoria din spatele sonatei spune ca Tartini ar fi visat intr-o noapte, cand ii mai ramasese de scris doar finalul sonatei ce nu-i mai dadea pace, ca diavolul i-a aparut, intrebandu-l daca nu vrea sa-i fie maestru. Adica, Tartini – maestru si diavolul – invatacel. O situatie faustiana aparent rasturnata, dar care, in esenta, tot faustiana ramane. Tartini a facut pactul cu necuratul de pe o pozitie pe care o considera la inceput ca fiind avantajoasa: nu trebuia sa faca nimic din ceea ce n-ar face pe lumina zilei, adica, sa predea muzica si sa fie autoritar. La sfarsitul lectiei, Tartini i-a dat vioara diavolului, pentru a vedea daca noul sau elev a invatat oarece.

Atunci acesta ar fi inceput sa interpreteze ceva greu de definit, care i-a taiat rasuflarea lui Tartini. Trezindu-se, compozitorul a inceput degraba sa scrie ce a auzit in vis. Sau ce credea ca a auzit. Sau ce credea ca isi aminteste ca a auzit. O sonata cu final neasteptat. Totusi, Tartini sustinea una si buna ca interpretarea diavolului a fost cu mult mai buna decat ceea ce i-a iesit lui din partitura: ,,Incercam sa fac un efort sa rememorez sunetele pe care le-am auzit. Insa era imposibil. Sonata diavolului este cel mai frumos lucru pe care l-am scris vreodata, chiar daca versiunea mea este inferioara fata de ceea ce am ascultat in vis”. Si asa i-a ramas numele sonatei. De atunci si pana in zilele noastre, nenumarati violonisti au cantat si au imprimat impricinata sonata, fiecare dintre ei sperand in taina ca prin stralucirea interpretarii sa se apropie, cu un pas mai mult decat Tartini, de modelul de neatins din vis. Or fi reusit sau ba? Ramane sa ne spuna criticii muzicali, ca ei stiu cel mai bine.



Noi sa facem acum un exercitiu simplu de imaginatie si sa ne gandim, prin comparatie, cum ar suna o lucrare de o cu totul alta inspiratie. De inspiratie divina. Sa ne reamintim de baietelul nostru din motto si de cei care l-au ajutat sa dea jos vioara din cui. Petra M�llejans a facut si ea acelasi lucru cu ceva vreme in urma, avand aceiasi „indrumatori”. Carora, undeva pe parcursul drumului ei muzical, li s-a alaturat, printre alti profesori minunati, si Nikolaus Harnoncourt. Azi, Petra este dascal de muzica veche la Frankfurt si conduce o formatie cu nume de rezonanta: Freiburger Barockorchester.

Iar aseara, a venit cu eleganta, modestie si discretie, asa cum ii sta bine unui mare artist, la Sala Dalles, sa ne arate cum ii intelege si ii simte ea pe Biber, pe Bach si pe „sursa” lor de inspiratie. Si asta a facut. Acum imi vine sa pun punct final filei de fata, pentru ca prea mare lucru de aici incolo nu ma cred in stare sa spun. Cu totii cunoastem acele momente de gratie carora, dupa ce le-am trait cu intensitate, ni se pare ca le stricam tot farmecul daca ne apucam sa umblam la cuvinte si sa vorbim despre ele. Pare ca le desacralizam, le banalizam, le distrugem aura. Exact demersul acesta demolator de inefabil vroiam sa-l evit. Insa nu ma voi putea abtine si probabil ca voi da vanjos cu bata in balta, zicand cele ce urmeaza.



Petra a completat cu distinctie si prestanta peisajul in alb-negru al salii. A adaugat, cu fiecare dintre cele trei piese ale programului, cate un tablou latent pe simezele imaculate si nerabdatoare, cu firele albe atarnand ca niste brate primitoare, gata sa adaposteasca alte picturi imaginare, modelate din tusele fine ale armoniilor sonore. Dupa ce Hannelore a umplut cu peisaje flamande, iberice, italiene si engleze cele doua laterale simetrice ale salii, a venit randul Petrei sa cromatizeze peretele central. Pe masura ce inchideam ochii, alternantele fizice de alb-negru ale spatiului paralelipipedic lasau locul unor imagini tridimensionale in miscare, de o precizie geometrica, incarcate de culorile translucide picurate cu limpezime si stralucire din arcusul-penel al viorii sale, care parea ca ascunde inepuizabile palete de sunete pure combinate in clar-obscur.

Desenele s-au asternut cu un contur precis, dar cald, pastrand atent sub control efuziunile afective si arabescurile ornamentatiei. Passacaglia lui Biber (sau Ingerul pazitor, ultima din cele 16 Sonate ale Rozariului, singura fara bas continuu) ne-a reamintit ca nu e nevoie de masinarii savante pentru a te inalta in zbor, iar sonata si partita de Bach ne-au adus in suflete calmul, echilibrul si curatenia unor basme cu tot cu ingeri, rostite cand soptit, cand indraznet, dar de fiecare data cu uimirea si profunzimea din ochii neaparat caprui ai baietelului cu vioara.



Foto – Alisa Tarciniu


______
Autor: Radu Radescu

pagina urmatoare »