Festivalul de Muzica Veche Bucuresti 2009

Fila 4 – marti 20 octombrie

Motto
„Clavecinul este format dintr-o cutie continand o tabla armonica pe care sunt intinse corzile. Apasand pe o clapa, executantul face sa se ridice o limba de lemn plasata langa coarda si prevazuta cu un cioc din piele; acest cioc ciupeste coarda si o face sa vibreze, asa cum degetul ciupeste si face sa vibreze coarda chitarei.”
(Wikipedia)
„Se-ntrista tacuta, se punea sfioasa
Lang-un clavecin.
Mainile-i p-octavuri se jucau usor
Desteptand lugubre sunete de dor.
Ochi aprinsi de flacari ce-i indivinau,
In nascande lacrimi dulce se scaldau. [...]
Dantul urma cursu-i... Muzicile suna;
L-a placerii unda sufletele zbor.”
(Dimitrie Bolintineanu – Clavecinul)

A patra zi de festival. Am spus la revedere Salii Dalles, cu bucuria de a fi lasat in urma alte straturi de memorie afectiva depuse pe peretii inalti si cu gandul la posibile proiectii de film pe suprafetele albe si mereu schimbatoare. Am trecut in cea de-a doua jumatate a festivalului si ne-am mutat pentru doua zile la Ateneul Roman, sa ascultam cum suna muzica veche la ea acasa. Clavecinistul norvegian Ketil Haugsand a facut chiar un elogiu salii de sub cupola, spunand ca ar trebui sa fim mandri ca avem in Bucuresti un asemenea loc dedicat muzicii. Ceea ce ma uimeste de fiecare data la acest spatiu este proprietatea lui speciala de a oferi auditorilor in acelasi timp impresia (provenind si din forma circulara) ca se afla in centrul unei sfere de sunete si ca sunt complet detasati (prin calitatea izolarii fonice) de agitatia haotica a vietii citadine.



Peste 200 de spectatori au venit sa asculte un program gandit sa reliefeze relatia intre muzica lui Bach si muzica franceza a vremii. Prezenta creatiei compozitorului german devine o constanta a festivalului, dupa recitalul de vioara solo din seara anterioara. Trebuie sa vorbesc asadar despre Bach, mi-am zis. Din nou. Uitandu-ma in urma, la alte file de jurnal din anii trecuti, am constatat ca de fiecare data mi-a venit greu sa scriu despre compozitorul Clavecinului bine temperat. Am apelat la tot soiul de eschive si subterfugii. Si asta nu din cauza ca Bach n-ar face parte dintre favoritii mei. Dimpotriva. Mi se pare dificil si riscant sa incerci sa inchizi in cuvinte ceea ce uneori iti depaseste pana si puterea de cuprindere a simturilor.

Despre Bach au vorbit mai inainte atat de multi savanti si experti. Nu e cazul sa insist. Ceea ce ar trebui spus nu este legat direct de Bach si de muzica lui, ci de reactiile pe care le provoaca aceasta muzica ascultatorului obisnuit. De felul in care este receptata in public. Pentru ca aici revin pe teren propriu. Ma pot considera de vreo 25 de ani un ascultator obisnuit de muzica. Un esantion din public. Nu stiu daca unul reprezentativ, dar cu siguranta unul care atunci cand asculta Bach simte cum vibreaza oamenii din jurul lui, cum face parte din acel unic organism viu si frematator care il primeste pe Bach in urechile si in sensibilitatea lui.



Muzica lui Bach nu e datata. Chiar daca acum o ascultam la instrumente care tind sa sune precum cele de pe vremea compozitorului (clavecinul la care a cantat Ketil Haugsand este o copie dupa un original construit de Jan Ruckers, la Antwerpen, in 1640). Dupa zecile de ani in care ne-am obisnuit cu lucrarile sale pentru claviatura executate exclusiv la pian, am ajuns acum sa acceptam clavecinul ca pe instrumentul preferat al lui Bach si sa gustam lucrarile in forma lor originala. Forma care nu ne impiedica sa constatam cat de proaspete si actuale au ramas si azi, in auzul contemporanilor. De fiecare data altul, dupa cum il recepteaza si il ofera publicului fiecare interpret in parte, Bach ramane totusi mereu acelasi: viu si prezent. Intra in categoria Shakespeare si Caragiale, fiind permanent sursa de innoire, inepuizabil in idei si rezervandu-ti surpriza de a-i descoperi, iarasi si iarasi, inca una din multiplele sale fatete.

Nu numai teatrul, dar si muzica (bine interpretata) poate fi o oglinda a timpului sau. Aparent paradoxal, Bach cantat la instrumente de epoca se poate transforma, cu har si iscusinta (a se citi tehnica) in muzica... contemporana! La fiecare noua reprezentare a pieselor celor doi dramaturgi sus-amintiti se recurge nu doar la reinterpretarea textului, la deplasarea accentelor dramatice sau la articularea ideilor in contexte actualizate, ci si la efecte care tin de impactul vizual al montarii: decoruri si costume. In schimb, la fiecare noua interpretare a lui Bach accesoriile scenografice lipsesc. Interpretul este pus in situatia de a convinge exclusiv prin mijloacele artistice pe care i le pune la dispozitie instrumentul si inteligenta din dotare.



Tinuta si atitudinea scenica a lui Gustav Leonhardt pot fi usor identificate in prestatia lui Ketil Haugsand. Firesc, de altfel, fiind vorba aici, la un moment dat, de o relatie profesor-student. In paranteza fie spus, in gestica si expresia corporala a Petrei M�llejans (vezi fila 3) am recunoscut cu bucurie si nostalgie similitudini (cu totul intamplatoare, in acest caz) cu mai tanara violonista romana Ioana Galu, care acum face o frumoasa cariera pe continentul american. Couperin si Balabastre au introdus, prin piese de clavecin alese cu iscusinta, Uvertura franceza a lui Bach. Interpretul a tinut sa puncteze si prin interventii verbale conexiunile intre lucrarile incluse in program. Caracterul deschis si comunicativ al clavecinistului a fost inca o data remarcat la finalul concertului, prin umorul si eleganta cu care si-a prezentat cele doua bisuri, unul dintre acestea aruncand o punte tocmai catre mai-sus evocatul moment de vioara solo.



Nu pot sa inchei aceste impresii fara sa amintesc ca in curand se va lansa la Bucuresti primul CD de clavecin solo al unui muzician roman, continand tot muzica de Bach: sinfonii si inventiuni. „Vinovata” este Cipriana Smarandescu, stabilita de ani buni la Roma, unde este o prezenta hiperactiva in lumea muzicii vechi.



Foto – Alisa Tarciniu


______
Autor: Radu Radescu