Festivalul de Muzica Veche Bucuresti 2009

Fila 5 – miercuri 21 octombrie

Motto
„O, lauta romaneasca! cine poate sa destepte
Dupa timpuri vechi trecute incantatoriul tau sunet?
Sau vei fi cu-ndelungare acolo in frunzis muta?
Ori cand vei face tu iarasi ca sa zambeasca eroul
De plansul si ingrijirea logodnicei parasite!”
(Costache Stamati – Imnul lautei romanesti)
„Hopkinson Smith este supremul poet al lautei.”
(Gramophone, London)

Un om, singur cu instrumentul sau, fata in fata cu publicul. Concertele de instrument solo sunt la fel de dificile si riscante precum mersul pe sarma: fara niciun punct de sprijin, fara momente de relaxare, fara solutii de rezerva. In 1974, artistul francez Philippe Petit s-a ascuns impreuna cu cativa prieteni in World Trade Center si a asteptat sa fie inchis acolo peste noapte. A intins un cablu intre cele doua turnuri gemene si a oferit trecatorilor newyorkezi un spectacol gratuit de aproape o ora, atat cat i-a luat sa traverseze in echilibru instabil dintr-o parte in cealalta. Dupa 35 de ani, filmul Man on Wire, care povesteste cum a fost posibila o asemenea aventura impotriva legii gravitatiei, a instinctului de conservare si a codului penal, obtinea premiul Oscar pentru cel mai bun documentar artistic. Imaginile filmate au retinut o intamplare al carei caracter unic nu sta neaparat in senzationalul ei, cat in cutezanta si irepetabilul unui gest care acum, la fel ca turnurile gemene, traieste doar in spatiul virtual al memoriei colective.



Al patrulea recital de instrument solo al festivalului este cel care m-a impins inspre astfel de ganduri. Un om si instrumentul sau muzical, pe scena, in fata unei sali aproape pline si mute de uimire. Fara artificii, fara decoruri, fara recurs la rezolvari vizuale de circumstanta, fara cablu de siguranta... Doar cu un respiro la jumatatea traiectului parcurs cu calm, forta, luciditate, stapanire de sine, control impecabil al miscarilor, relaxare si har. Hopkinson Smith si Philippe Petit sunt facuti din acelasi aluat al temerarilor, al celor care indraznesc sa se ia de guler cu mediocritatea, conventionalul, prudenta, suficienta, rutina si superficialitatea. O fac cu talent si cu efort. Daca talentul sare in ochi, efortul este insesizabil.

Pentru ca datul natural este admirabil potentat prin ani si ani de acumulari, de truda, de pasiune. De munca. Un termen demonetizat pe nedrept. Sa nu ne ferim sa spunem ca munca sta in spatele (si de aceea nu este atat de vizibila) scanteilor de spirit care ne umplu sufletele de incantare in asemenea rarisime momente perfecte (Sartre era un mare teoretician al construirii momentelor perfecte).



Ateneul Roman a gazduit miercuri seara un astfel de moment. Lauta cu 13 corzi si chitara spaniola cu 5 corzi au prins viata in mainile unui magician al instrumentelor vechi cu corzi ciupite: euroamericanul Hopkinson Smith. Si nu ma feresc de cuvinte mari, pentru ca aplicate aici ele isi recapata semnificatia primara: Hopkinson Smith este o legenda vie a muzicii vechi (alaturi de un Harnoncourt, un Savall sau un Clemencic), care a acceptat cu seninatate si modestie sa fie parte a intamplarilor frumoase pe care ni le-a pregatit editia de anul acesta a festivalului.

Dupa ce in urma cu doi ani Festivalul International „George Enescu” a programat, tot la Ateneu, in ciclul concertelor de la miezul noptii, doua intalniri de exceptie cu Jordi Savall si al sau Hesperion XXI, acum ne-a vizitat unul dintre colaboratorii sai apropiati, co-fondator al ansamblului Hesperion XX (la data formarii sale, ne aflam intr-un alt secol si un alt mileniu). Dar mileniul muzicii vechi traieste nestingherit intr-un continuum temporal, prelungindu-se spre azi (si) prin acest recital extraordinar de lauta si chitara baroca.



In Romania se practica in mod curent chitara clasica. Avem sute de chitaristi si extrem de putini lautisti. Atat de putini, incat ii poti numara pe degetele unei singure maini, fara sa le epuizezi pe toate. Oare de ce se perpetueaza o asemenea stare de fapt, cand, dupa 20 de ani de la prabusirea zidurilor de tot felul, muzicienii romani pot calatori liber, pot studia in strainatate cu specialisti ai genului, isi pot achizitiona instrumente de la cei mai reputati mesteri lutieri europeni? Avem si cateva timide tentative ale unor chitaristi de formatie de a se apropia de instrumentele vechi.

Dar rezultanta sonora nu e de la bun inceput cea asteptata. Cand vine vorba de lauta, chitara baroca, teorba sau chitarrone, intram nu numai intr-o alta familie de instrumente, ci si intr-o lume complet diferita. Tehnica chitaristica nu poate fi extrapolata in aceasta lume noua (in fapt, veche!), ci tot ce inseamna deprinderi, scheme si automatisme de executie trebuie sters, uitat, resetat, si pornit totul de la capat, la fel ca in invatarea unei noi meserii, care presupune schimbarea radicala a uneltelor si acomodarea treptata cu alte cerinte. Aceste bijuterii producatoare de sunete divine sunt deosebit de pretentioase. Se lasa imblanzite doar de cel care stie cum sa le atinga (a se citi: ciupeasca), cum sa le mangaie si cum sa le rasfete. Desigur, cu tandrete, delicatete si dragoste. Multa, multa dragoste.



In prima parte a concertului – repertoriu francez si german. Pentru inca o seara ne-am deschis sufletele pentru a primi cum se cuvine muzica lui Bach, in transcriptii pentru lauta dupa lucrari de vioara solo, dar si muzica lui Sylvius Leopold Weiss, conceputa special pentru fibra aparte a acestui instrument. Registrele lautei au sunat distinct si clar, cu armonici impresionante in cel grav. Sunetele joase produse de lauta lui Hopkinson Smith pareau ca se contopesc intr-un prelung si invaluitor acord continuu, pe care se tes si se intretes melodiile celorlalte corzi.

Poate ca unii muzicologi mai conservatori ar avea o problema cu tempoul in care sunt performate aceste compozitii, care tin nu doar de virtuozitate, dar si de o inalta gandire abstracta. Si poate ca aceeasi remarca legata de tempo ar fi putut aparea si in precedentele recitaluri solo din festival, in celelalte opusuri ale lui Bach si nu numai. Insa tocmai dinamica insolita a interpretarii a fost cea care a produs un efect hipnotic asupra publicului, cazut parca in transa extatica (celestial musings).



In partea a doua – repertoriu spaniol pe chitara baroca, fara bas de aceasta data, dar cu atat mai libera si mai inflacarata in escaladarea spatiilor melodice pasionale. Muzica lui Gaspar Sanz, cu spiritul ei neingradit si fronda fatisa fata de apusele rigori draconic-absurde ale Inchizitiei a fost cea care a inspirat etichetarea cam neortodoxa, dar pertinenta, din jumatatea a doua a denumirii programului (diabolical delights). Dansurile (sarabanda, pavana, folia, tarantella, canarios) au fost innobilate pe chitara spaniola de un veritabil tumult temperamental mediteranean. Desigur ca interpretul nu a putut parasi scena fara – de acum – nelipsita pereche de bisuri din final. Dar nu a trecut neobservata nici iscusinta cu care a stiut sa se adreseze direct publicului, fara sa tina conferinte sau lectii, ci povestind cu simplitate, cu caldura, cu generozitate si cu afectiune. Asa cum ii sta bine unui maestro. Many thanks, Mister Smith!



Foto – Alisa Tarciniu


______
Autor: Radu Radescu

pagina urmatoare »