Festivalul de Muzica Veche Miercurea Ciuc 2010

Duminica a fost intotdeauna ziua finala a festivalului. La multe dintre editiile sale recente, a fost si ziua deschiderii. Nu a fost cazul de data acesta, editia jubiliara programand doar patru zile de concerte, dar extrem de concentrate, cum a fost si sambata. Dar intotdeauna duminica s-a avut grija sa se programeze concerte de muzica sacra, imediat dupa incheierea liturghiei de dimineata. La Biserica Manastirii Franciscane din sumuleu-Ciuc s-a intamplat un astfel  de concert. Ideea dualitatii a functionat si de aceasta data: piesele din culegerea Cantionale Catholicum a lui Joannes K�joni (1676) au fost prezentate in alternanta cu variantele acestora din traditia populara, in programul intitulat Pe plaiuri binecuvantate. P�ter Domokos P�l a cules melodii populare pe care le-a publicat in 1979, reconstituind astfel teme preluate tocmai din colectia lui K�joni.

 

Cum vreme indelungata aceasta a fost singura culegere de cantece religioase care a circulat in Transilvania si Moldova pentru confesiunea catolica, piesele au migrat intre cele doua tiparituri distantate cu mai bine de trei secole dupa un lung proces de imersie folclorica. Redate vocal de Erzs�bet Gy�rfi si acompaniate la lauta de Em?ke Elekes, aceste cantari bivalent sacru-traditionale au purtat cu ele fiorul pe care le capata doar acele lucrari pe care patina timpului s-a depus atat de adanc incat pot fi scoase la lumina cu o reinnoita prospetime. Desigur, meritul revine indeosebi celor doua sensibile interprete, dintre care doamna Elekes in urma cu ceva timp conducea ansamblul Juvenalis, pe care inca din anii '90 imi doream sa ajung sa-l ascult. Demersul lor a fost completat prin interventia foarte tinerei Rebeka �d�m, care a interpretat acapella doua piese din traditia populara, si a Annei Moln�r, care si-a asumat rolul calugarului franciscan legat chiar de lacasul de cult in care ne aflam, citind introducerea la culegerea acestuia din secolul XVII.

Seara ne-a adus din nou pe toti in deja familiara si prietenoasa curte a cetatii, pentru ultimul pachet de concerte in aer liber ale festivalului. Amenintarea norilor nu a reusit sa sperie nici organizatorii, nici artistii si – cel mai important – nici publicul prezent in numar record, spatiul protejat de zidurile cetatii umplandu-se de public, care a invadat toate ungherele de unde se putea urmari ceea ce se petrece pe scena. Prima aparitie a fost cea a ansamblului bucurestean Lyceum Consort, condus de profesoara �gnes �llerer, care a tinut sa adreseze un frumos mesaj de salut festivalului, celebrarea de trei decenii a acestuia coincizand cu aniversarea „majoratului” formatiei. Programul Saltus Hungaricus – cuprinzand in principal selectii din manuscrise, tabulaturi si codice cu muzica maghiara din secolele XVII-XIX de pe o mare intindere geografica – a fost special conceput pentru aceasta editie festiva. Nu au lipsit din program nici omagiul adus promotorului transilvanean al muzicii vechi, J�zsef Babrik, nici prelucrarile lui Ferenc Farkas, care ilustreaza influenta muzicii vechi asupra compozitorilor unguri din secolul XX. Aceeasi componenta numeroasa din ultimii ani, cu o reprezentare predominanta a instrumentelor din familia flautului drept, a scos in evidenta largile posibilitati de coagulare a unor formule instrumentale combinatorice, poate nu indeajuns de mult exploatate de aceasta data in ceea ce priveste diversitatea timbrala si expresiva la care s-ar fi putut astfel ajunge. Dar, desigur, o astfel de desfasurare nu a fost posibila din cauza timpului drastic limitat, care ne-a pus cu repeziciune in fata urmatorului moment muzical al serii.

A venit randul ansamblului cu cea mai puternica reprezentare locala in componenta: formatia Codex din Miercurea Ciuc, condusa de Ign�c Filip din Sfantu Gheorghe. S-au prezentat pe scena doar 6 din cei 7 muzicieni anuntati in componenta din caietul program. O absenta nu numai motivata, dar care a dat tuturor un prilej de bucurie: celor doi violonisti din formatie (care alcatuiesc familia Kov�cs) li s-a nascut un baiat tocmai in zilele festivalului! Un bun argument pentru a intari caracterul jubiliar si sarbatoresc al acestei editii. in aceste conditii, este evident ca doar tatal a raspuns cu „da” la apel si a fost nevoit sa suplineasca lipsa uneia dintre viori. seful formatiei l-a iertat cu anticipatie, asa ca s-a pornit la drum cu mult optimism, sub deviza-denumire a programului, Fericit cine n-are griji multe. Dar si cine are putini copii... Asta n-ar fi trebuit sa spun, asa cum retineri mari ma incearca la rasturnarea acestei conceptii tipic rurale intr-una mult mai urbana, care si-ar pune problema din perspectiva celui care are o viata interioara bogata, nelispita de framantari si dileme. Dar, formulata asa ca in titlu, nu e nimic mai adevarat: o filosofie de viata exprimata artistic prin dansuri si cantece maghiare din secolele XVIII-XIX, alese din culegerea lui Horv�th �d�m P�l�czi. Ei, dar aici, ca si in alte cazuri, unii dintre puristii fenomenului early music ar avea de carcotit. O data, pentru ca muzica traditionala n-ar cadea tocmai sub incidenta definitiei muzicii vechi, cea din Enciclopedia Britannica. Apoi, pentru ca secolul XIX intra deja intr-o alta categorie decat muzica veche. Evident, tot in sensul strict (si rigid, as putea spune) al acelorasi trimiteri bibliografice pretentioase.

 

Daca in ceea ce priveste aderarea la ideea exprimata in denumirea programului mi-am manifestat doar usoare urme de indoiala, de data aceasta as vrea sa-mi permiteti sa fac o mica digresiune (chiar foarte mica) pentru a incerca sa demolez aceste prejudecati care in opinia mea nu inseamna decat o ipocrizie mascata prin simularea intransigentei. stiu ca multi dintre cititori (vorba vine, bucuros as fi sa fie multi cu totii cei care isi vor pierde vremea cu lectura acestor randuri, dar atunci ar trebui sa definim ce inseamna „multi”... ) vor arbora grimase de neincredere, dar ma consolez cu gandul (cinic, de altfel) ca pe unii nu-i mai ating astfel de polemici marunte. Asadar, ma bizui pe faptul ca nu sunt singurul care considera ca tot ceea ce provine din traditie, din mostenirea arhaica, din etosul popular este, de fapt, muzica veche. Care poate fi desigur, decantat prin nenumarate filtre de exprimare estetica. Iar in ceea ce priveste al doilea aspect, nu voi face altceva decat sa-l citez cu aproximatie pe N�ci: „Daca secolul XIX nu vi se pare ca inseamna muzica veche, cert este ca devine din ce in ce mai veche”. Pentru ca, desigur, timpul curge (arareori, ce-i drept) si in favoarea noastra, iar acesta este unul dintre rarele cazuri fericite. Oricum, daca nu sunteti inca pe deplin convinsi, va propun sa ne reintalnim peste inca 30 de ani, tot la Miercurea Ciuc si sa reevaluam situatiunea din perspectiva de atunci. Dar sa ne intoarcem la turmele noastre... Conceptul in jurul caruia a fost construit programul formatiei Codex poate fi formulat sugestiv prin ideea exprimata de Vit�z Mih�ly Csokonai, care spunea (iar aici nu imi mai permit sa citez) ca varianta lenta a dansului verbunk este dansul cu adevarat maghiar in spirit si caracter, si a fost denumit dans nobil de catre inaintasi. Dar ce este acest dans, verbunk? Ne lamureste tot N�ci. Este un stil de dans maghiar si o denumire atribuita muzicii asociate acestui dans in secolele XVIII-XIX. Aceasta muzica a fost cantata in primul rand de catre tigani (scuze pentru termenul folosit, dar pe atunci nu exista sintagma politically correct) si prezinta multe asemanari cu muzica populara. Asta inseamna ca piesele pe care le-am ascultat pot fi incadrate in zona muzicii de taraf? Dar sa nu ne grabim sa punem etichete si sa vedem ce urmeaza. Cele mai multe partituri pentru aceste dansuri au fost tiparite la Viena, dar preluate si vandute de catre negustori si in Ungaria. Se schimba situatia, avem de-a face cu note publicate. Verbunk-ul denumeste asadar un dans si o muzica de dans tipic maghiare, care au devenit in timp cunoscute in intreaga Europa. Ei bine, am ajuns la tinta: asa a si sunat concertul, iar muzicienii s-au straduit ca in interpretare sa se dezbrace de tot ceea ce reprezinta spirit academic si sa intre in pielea (si sub arcusul) unor muzicanti asociati cu petrecerile, voia buna si spiritul popular autentic. 

Inaintea ultimului moment al festivalului, a fost o pauza de 40 de minute, care s-a transformat pe neasteptate intr-o cortina de ploaie. si de aici au inceput surprizele, dar si revelatiile. Contrar asteptarilor, publicul nu s-a descurajat, ci s-a inarmat cu umbrele (multe dintre ele fiind chiar umbrelele oficiale ale festivalului, semn ca anul acesta organizatorii nu numai ca au stiut la ce sa se astepte, dar au recurs la inversarea superstitiei conform careia daca nu ai umbrela sigur te va ploua) si a ramas pe loc. Urmand o fericita sincronicitate dificil de explicat, aversa de vara s-a incheiat exact la momentul oportun, cel in care membrii ansamblului Barozda urmau sa urce pe scena. Cu sporita surprindere, am constatat ca spectatorii chiar se inmultisera, dandu-mi ocazia sa asist la concertul cu cel mai numeros public in aer liber din ultimii 6 ani. Explicatia a venit pe parcurs.

 

Daca perioada pe care o invocam reprezinta intreaga mea experienta festivaliera la Miercurea Ciuc, nu acelasi lucru se poate spune despre mare parte din publicul local, care a asistat la manifestare inca de la primele sale editii. Asadar, spre deosebite de mine, multi stiau deja cine este Barozda si ce a reprezentat aceasta formatie pentru inceputurile festivalului si pentru istoria miscarii de muzica veche din Transilvania. Aici trebuie precizat ca de peste 20 de ani ansamblul nu mai functioneaza in formula initiala, care s-a spart odata cu plecarea din tara (defectarea, conform terminologiei comuniste) a unora dintre membrii fondatori, in urma presiunii politice care a dus chiar la suspendarea festivalului timp de 4 editii, la finele intunecatului deceniu 9.  

Fenomenul cunoscut sub numele de „Casa dansului” din a doua jumatate a anilor '70 a facut ca ideea initierii festivalului la Miercurea Ciuc sa  vina firesc prin extinderea cultivarii muzicii folclorice in cea a promovarii muzicii vechi de inspiratie arhaica. Daca as fi pedant si lipsit de modestie, atunci as folosi aceasta idee ca argument suplimentar al pledoariei mele din relatarea momentului anterior (Codex), dar n-am s-o fac. Ma rezum doar la a constata ca Barozda functioneaza perfect, chiar si fara rutina anilor de intrerupere, ca un taraf de muzica veche sau ca un ansamblu cult de folclor autentic. Revelatia pe care am trait-o tocmai in acesta consta: formularea de mai sus, in ciuda unei aparente de paradox, nu reprezinta catusi de putin o contradictie in termeni, ci o armonie in fapt. Cei 9 membri ai formatiei au dat un show de zile mari, care ar fi stat in picioare pe orice scena nespecializata in muzica arhaica sau traditionala. Ar fi magnetizat orice tip de public (civilizat) prin prezenta vie, trepidanta, si prin vana impresionanta de care au dat dovada pe tot parcursul programului. Ca prezentator conformist, care a incercat sa incadreze toate expunerile premergatoare concertelor intr-un tipar recognoscibil, dar care sa nu repete informatiile deja tiparite in caietul program, marturisesc ca la inceput m-am simtit usor derutat: Barozda a fost singurul ansamblu din festival care nu ne-a furnizat o descriere in cuvinte a programului lor, intitulat Muzica veche transilvaneana din secolele XVI-XVIII. Initial, am ramas putin derutat de explicatia pe care mi-a oferit-o Mesi, buna mea colega de prezentare, dar pe care am priceput-o treptat-treptat, pe masura ce se derula spectacolul din curtea cetatii: „Barozda e Barozda!”. Spun spectacol, pentru ca ceea ce au oferit ei publicului a fost mai mult decat un simplu concert. Dar vad ca ma repet (de ceea ce fugi, nu scapi!), ceva mai inainte folosind deja termenul de show la adresa lor.

 

Pe scurt: alternand intr-o geometrie variabila o larga varietate de combinatii vocal-instrumentale puse la dispozitie prin structura formatiei, Barozda (ceea ce se traduce prin... brazda!)  a stiut cum sa faca programul sa creasca, sa antreneze publicul si sa „ambaleze motoarele” pana in punctul in care a castigat aderenta neconditionata a publicului, care, chiar daca era necunoscator al limbii maghiare (cazul meu) a simtit cum se lasa cuprins de suvoiul de energie frenetica si nestapanita care curgea dinspre scena.

Am recunoscut cu usurinta pe cele doua protagoniste ale concertului de muzica sacra de dimineata si am admirat inca o data vocea pe care Erzs�bet Gy�rfi a stiut acum sa o subordoneze cerintelor specifice interpretarii pieselor de dans. Nu m-am putut abtine sa nu remarc (la modul admirativ) o filiatie comuna cu timbrul si modul de emisie vocala al M�rtei Sebesty�n, atat de potrivit in contextul repertoriului abordat. De asemenea, am fost cucerit de sarmul si verva deosebita a conducatorului formatiei, J�zsef Sim�, pe care am avut onoarea sa-l cunosc dupa incheierea festivalului, privindu-l cu admiratia aproape colegiala a celui care a incercat timp de doi ani sa functioneze in calitatea pe care dumnealui a ocupat-o timp de cateva editii optzeciste, aceea de consilier artistic al festivalului. Un predecesor mereu tanar, care, alaturi de pionierii festivalului, m-a facut sa ma simt onorat, dar si coplesit in comparatie cu umilul aport pe care, impreuna cu colegul si prietenul Mihail Ghiga, am incercat sa-l avem la innoirea festivalului, dar neluand in seama, in principal din necunoastere, pastrarea traditiei si continuitatii acestuia. Barozda i-a facut pe spectatori sa (re)traiasca timp de o ora spiritul originar al acestei manifestari, spirit pe care unii si-l amintesc, altii si-l recompun in noptile tarzii ale festivalului, unii il evoca nostalgic, altii ii neaga replicarea fidela, dar cert este ca absolut toata lumea – sceptica sau nu, amnezica sau nu – l-a trait pe viu la concertul-eveniment Barozda.

Salutara  initiativa TVR de a proiecta nocturn pe suprafata alba a zidului frontal din curtea cetatii (oare de ce mi se pare procedeul atat de cunoscut?) filmari de arhiva cu primele ansambluri de muzica veche din anii '70 si cu editiile de inceput ale festivalului. in ambianta relaxata a cocktailului pregatit in final de organizatori, toti cei prezenti, muzicieni si public, au putut schimba impresii si au avut cea mai buna ocazie de a face cunostinte noi, de le a intari pe cele existente sau de a se regasi intre prieteni vechi, dedicati cu totii pasiunii unificatoare pentru muzica veche. Acesta ar fi, iata, un avantaj poate nepremeditat al duratei mai concentrate a festivalului: participantii au avut astfel posibilitatea de a urmari toate concertele, de a interactiona cu confratii muzicieni si de a se afla permanent intr-o comunicare amicala. Dar nu este tocmai acesta scopul ultim al festivalului? si nu aici a stat mult-invocatul spirit primordial, regasit la editia aniversara?