Festivalul de Muzica Veche Miercurea Ciuc 2010

Drumul in amonte pe valea Oltului, intre Brasov si Miercurea Ciuc, a oferit privirii calatorului inca de miercuri seara un peisaj incarcat de dramatism. Un plafon compact de nori plumburii si incruntati statea sprijinit pe pantele ambelor versante ale vaii. Senzatia de tensiune era accentuata de lumina firava a amurgului care se strecura cu dificultate pana pe contururile turlelor de biserici din satele curate si ingrijite care alternau de o parte si de alta a raului. Clopotnitele cu acoperisuri ascutite erau singurele varfuri care se ofereau privirii, cele ale muntilor impaduriti de-a dreapta si de-a stanga ramanand ascunse undeva deasupra stratului gros de nori, lasand drumetului sa-si imagineze soarele care le rasfata culmile. O imagine nelinistitoare a carei atmosfera am regasit-o cateva zile mai tarziu, in dimineata ultimei zile a festivalului, admirand alaturi de vechii mei prietenii din ansamblul Flauto Dolce lucrarile unora dintre cei mai reprezentativi pictori maghiari din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, expuse intr-una din frumoasele galerii ale Muzeului Secuiesc al Ciucului, aflata la etajul aripii de nord a Cetatii Mik�. Generoasa ei curte interioara, cu ambianta arhaica de lemn, var si piatra a straturilor de istorie depuse pe seculara ei carcasa patrulatera vegheata de turnuri masive, a fost, in intentia organizatorilor, prevazuta a gazdui cea mai mare parte a concertelor festivalului. Vremea din depresiunea Ciucului, renumita pentru caracterul ei nestapanit, dominat de excese de personalitate, a vrut insa altfel. Amenintarea muta pe care am purtat-o pe umeri in calatoria din ajun s-a exprimat in voie in seara zilei inaugurale. Solutia de rezerva, la care s-a apelat si in ziua urmatoare, s-a numit Teatrul municipal. 




Inainte de scurta ceremonie de deschidere marcata prin discursuri concentrate si incarcate de recunostinta fata de initiatorii festivalului, spectatorii au fost intampinati pe treptele de la intrarea teatrului de catre cei mai tineri practicanti ai muzicii vechi: ansamblul Mi sz�l din Miercurea Ciuc, iar in foaier au putut admira colectia de costume medievale create de doamna Edith Schlandt din Brasov. Pregatirea fusese astfel facuta pentru a primi pe scena impodobita cu delicate aranjamente florale una dinte formatiile emblematice ale muzicii vechi europene: Ensemble Unicorn de la Viena.

 

Sunt cativa ani de cand astept acest moment, prefigurat de prezenta la Ciuc a unui ansamblu-veteran: Clemencic Consort, in care activeaza doi dintre membrii ansamblului Unicorn: Michael Posch (directorul artistic) si Thomas Wimmer. inca din anii '90, adunasem in colectia personala de muzica veche toate CD-urile editate la casa de discuri Naxos de catre artistii austrieci. Am avut bucuria sa ascult pe viu fragmente din doua-trei dintre aceste albume, in programul care a grupat lucrari din vremea Decameronului lui Boccaccio: de la Evul Mediu tarziu, marcat prin rafinatele piese apartinand curentului ars subtilior si pana in Renasterea timpurie. Cunosteam deja din inregistrari bogatul arsenal instrumental al ansamblului, precum si maniera profesionist-impecabila de a reconstitui muzical o intreaga epoca: prin imaginatie creatoare mai degraba decat prin arheologie seaca.

 

Aveam in minte si in urechi vocea fabuloasa a contratenorului din imprimarile deceniului trecut: Bernhardt Landauer (care intre timp si-a construit o cariera in opera si vocal-simfonic) si ma intrebam daca noul solist, Markus Forster, va suplini cu succes locul vocii inalte din ansamblu. Piesele de Ciconia si von Wolkenstein nu i-au pus probleme, timbrul curat si armonicile bine controlate ajutandu-l in a gasi calea cea mai potrivita de abordare a fiecarei partituri. Flautul renascentist in multiplele sale variante, lauta, fidelul, harpa medievala si gama diversa a percutiilor de culoare au completat sunetul atent elaborat, dar sclipitor si plin de vitalitate al formatiei, programul in intregul sau fiind un adevarat deliciu pentru auditori, nelipsind savuroase momente de interferente teatrale, pline de un umor imprevizibil. Desigur, au urmat bisurile, unul dintre ele demonstrand nemarginita libertate si fantezie cu care ansamblul isi abordeaza repertoriul. Este vorba despre o piesa dintr-un cu totul alt context muzical, faimosul Tourdion prezent in culegerea lui Pierre Attaignant, un „slagar” pan-european al secolului al XVI-lea, care in varianta textului francez a devenit un veritabil cantec de pahar:

Inceputa cuminte, ca o piesa corecta si serioasa din Renastere, lucrarea a glisat usor catre o gluma muzicala de cel mai bun gust, trecand prin pasaje solo de virtuozitate la flaut, incredibil mentinute printr-o tehnica speciala de inspiratie-expiratie simultana (spre disperarea celorlalte instrumente eclipsate!) si „esuand” intr-o dilutie euforica, provocata, evident, de consumul exagerat al unor importante cantitati din sus-numitul vin clairet. Reluarea refrenului intr-un tempo aburit-obosit si frazarea patetic prelungita au creat impresia de climax al unei sesiuni bahice de durata. Desigur, publicul s-a amuzat zgomotos, dar ironia a facut ca la nu mai tarziu de cateva ore distanta o anumita parte dintre spectatori sa fie implicata (in)voluntar intr-o expresie sonora similara – in terasa restaurantului Korona – dar fara a mai pastra masura si bunul gust al artistilor vienezi...