Jurnal de festival - Miercurea Ciuc 2007

Ziua 2: luni 16 iulie
Ziua a inceput devreme, la 1 noaptea, cand am asteptat-o pe Melinda la gara, venind de la Cluj. Semn ca se aduna instrumentistii din Orchestra de Camera Ciuc si ca in curand incep repetitiile, impreuna cu Ulrike Titze de la Dresda, care le va fi concertmaestru si in anul acesta. Dar, desigur, luni a fost si prima zi de bilant, dupa debutul festivalului. Personal, m-am bucurat mult, ca de fiecare data, de publicul destul de numeros si de buna calitate care a asistat la concertele de duminica. Azi am avut parte de doua concerte in aceeasi locatie, Biserica Reformata, si care au fost foarte apropiate ca formula instrumentala si repertoriu abordat. Pe de o parte, cei trei clujeni fara nume ca formatie (violoncel, viola da gamba si clavecin), iar, pe de alta parte, cei patru francezi din Les Basses R�unis (doi violoncei, chitara baroca si clavecin), condusi de Bruno Cocset. Doua programe de sonate italiene, respectiv italiene si franceze din Barocul tarziu. A existat chiar si o piesa care a fost prezentata in ambele concerte, si anume: Sonata V in mi minor, RV 40, de Antonio Vivaldi. Asta deja se numeste „muzica in interpretari comparate”. Ce face diferenta: viola da gamba in primul concert, violoncel si chitara in cel de-al doilea. Conceptie si abordare diferite.

La francezi, tocmai aceasta a fost ideea: reliefarea basului. Violoncelul solist era efectiv „inconjurat” de cele 3 instrumente care asigurau continuo-ul. Plus o tehnica impecabila, o frazare limpede si convingatoare, un flux al starilor transmis cu acuratete si precizie. Plus niste piese pentru clavecin solo dintre care deliciul publicului a fost nu neaparat Concertul italian de Bach (poate usor prea „convertit” catre scoala franceza), ci La Marche des Scythes, semnat de Pancrace Royer: exuberant, vivace si spumos. Pasaje de mare virtuozitate, care se succedau cu o viteza incredibila, aducand chiar cu o pastisa a ornamentatiei baroce propuse de un sugubat si ipotetic autor contemporan, caruia, la fel ca lui van Budenmayer / Preisner (aviz cinefililor!), ii place sa se joace cu stilurile, cu pseudonimele si cu cliseele. Plus o pereche de bisuri sensibile si inspirate, care au pus capat unui concert de la care publicul in totalitate a iesit entuziasmat, iar unii dintre muzicieni, fie in lacrimi, fie deprimati, fie muti de uimire. Cred ca deja am vorbit prea mult despre un eveniment care cu greu poate fi redat in cuvinte. Ramane in memorie o stare de beatitudine si un nume: Les Basses R�unis. Merci, Bruno!





______
Autor: Radu Radescu

pagina urmatoare »