Cu bicicleta in Dolomiti

Traseu: Dobiacco(Toblach) (1264m) - Lacul Durrensee - Lacul Miralago - Rif. Auronzo (2320m) - Selle Lavaredo (2460m) - Val Rienza - Dobiacco;
Date tehnice: aici
Distanta: 46km;
Diferenta de nivel pozitiva: 1292m;
Altitudine maxima: 2438m;

Se pare ca cei 1550km strabatuti dintr-un foc din Bucuresti pana in campingul din Dobbiaco (Tirolul de Sud) nu ne-au obosit suficient, asa ca ne trezim destul de devreme, in parte si din pricina frigului patrunzator de peste noapte.

Azi e zi programata pentru recuperarea de dupa drum, si hoinarim vizitand centrul turistic, magazine pentru improspatarea echipamentului, si cascand gura la casele cu balcoane pline de flori de toate felurile. Pe la ora 12, influentati de puzderia de biciclisti de toate varstele ce impanzesc toate strazile, ni se trezeste cheful de a face ceva activitate fizica. Cum prima zi a turei este una foarte grea, si intrucat contine pe la jumatate o bucla, hotaram sa facem prima parte a traseului astazi.

Ne intoarcem in camping, si tarziu, pe la ora 13, suntem gata de drum. TransAlp-ul nostru incepe de pe malul cochetului lac de munte Toblach, si se va termina pe malul altui lac - Garda.
Dupa sedinta foto obligatorie de pe malul lacului, purcedem pe un forestier ce merge paralel cu soseaua spre Cortina d'Ampezzo. Primul contact cu Dolomitii e impresionant, astfel incat avem privirea mai mult la stancile impresionante ce ne inconjoara, decat la obstacolele de pe drum.

In scurt timp ajungem la Durrensee, un lac partial secat, pe care il depasim, si dupa inca 2-3km parasim si forestierul, anganjandu-ne in urcarea pe asfalt spre lacul Miralago. Panta are in jur de 7%, insa e binevenita pentru toti, pentru a ne regla ritmul pentru ceea ce urmeaza.

La Miralago facem cunostiinta pentru prima data cu sistemul de servicii din Italia: oricat cautam, nu reusim sa gasim un restaurant unde sa si putem manca ceva. Intr-un final, facem descoperirea ce ne va frustra pe tot parcursul turei: in Italia, masa se poate servi doar intre orele 12-14, si dupa ora 19. Ghinion, asa ca ne resemnam cu o bere, niste apa si-un Apfelschorle :D, si ne reluam drumul pe asfalt.

Incet-incet, inclinatia pantei creste, si in scurt timp ne trezim asudand copios. Desi descrierea etapei ne anunta o panta medie undeva la 13%, avem surpriza ca pe numeroase portiuni, ciclocomputerul cu barometru al lui Marian sa arate binisor peste 17%. Ne linistim la gandul ca portiunea asta a fost catarare HC intr-o etapa a turului Italiei de acum cativa ani, si incercam sa ne imaginam viteza cu care ar fi trecut pe langa noi niste rutieri profesionisti.

Castigam rapid altitudine, si in scurt timp ne gasim la refugiul Auronzo (2320m). Deja suntem la adapostul vestitelor Tre Cime di Lavaredo, un adevarat simbol al Dolomitilor, ce-si ridica deasupra noastra cei 600m de stanca verticala. Aici e patria alpinismului de inalta clasa, locul de bastina al celebrilor cataratori sestogradisti. Dupa o scurta pauza de extaziat in fata peisajului spectaculos care ne inconsjoara, continuam pe poteca bolovanoasa ce face inconjurul stancilor. Ora inaintata ne ofera avantajul de a nu intalni alti turisti, si savuram din plin drumul ce ne sta la dispozitie doar noua. Imediat ce trecem de saua Lavaredo (2438m), suntem de-a dreptul fascinati de spectacolul celor Trei Cime scaldate in lumina asfintitului, si nu mai prididim din pozat. 

Trebuie insa sa ne grabim spre coborare, pentru a evita sa ne prinda noaptea in portiunea superioara a traseului. Putem continua de aici pe 2 variante: sa ne intoarcem pe unde-am urcat, ceea ce nu ne atrage deloc, sau sa inchidem bucla pe partea opusa a Cimelor, pe poteca de pe valea Rienza. Aceasta din urma e interzisa biciclistilor, sub amenintarea unor amenzi destul de piperate. Noi decidem insa sa riscam, luand in calcul ora tarzie, si binecunoscutul chef de munca al italienilor, care speram sa-i molipseasca si pe carabinierii alpini.

Coborarea, desi intradevar impracticabila pe bicicleta pe anumite portiuni, poate fi parcursa in proportie mare in sa. Insa atentia trebuie sa fie maxima, poteca fiind destul de inclinata, si presarata de bolovani masivi, care necesita ceva abilitati tehnice pentru a fi trecuti in siguranta. Marian deschide si seria micilor incidente din aceasta tura, insa accidentul sau nu se soldeaza, din fericire, decat cu urme superficiale. Imediat dupa ce trecem de portiunea de stanci ne prinde noaptea, asa ca parcurgem la frontale ultima parte din poteca, inclusiv cateva portiuni pline de pietre instabile, pe care ne pastram cu greu echilibrul. Dupa inca 7km de coborare pe intuneric pe sosea, ajungem in camping si ne retragem rapid la odihna.

______
Autor: Doru Staiculescu