7-17 iulie, festival de film in Cambridge, editia 25. Intre aproape 100 de titluri, nu putine denumind documentare. Intre acestea din urma, Carpatia (Germania-Austria 2004, www.carpatia.info). Filmat de-a lungul a patru ani, de catre doi nemti de origine poloneza. Gandit ca un sirag de 8 episoade, localizate in Carpatii ucraineni (2), polonezi (1), slovaci (2) si romani (3). Desi nu sunt deloc zgarciti cu peisajele, evident minunate, regizorii filmului se concentreaza pe oameni.
Fiecare episod povesteste despre un om sau o familie. Activitatile zilnice, dar si visurile, tristetile, credintele lor. Oameni simpli, vorbind in propozitii scurte, simple, esentiale. Figuri imbatranite inainte de vreme, bolnave incurabil de tristete sau de optimism, amintind sfios de Dumnezeu ("Cuvantul Lui e mai presus de orice", zice o tanara ardeleanca, "Nu cred in El", marturiseste un slovac, ramas olog de la 11 ani) ori de fericire ("Nu e pentru viata asta", spune aceeasi ardeleanca, "A fost din plin in cei 8 ani cat ne-am curtat", conform unui cuplu de batrani din Rosia Montana, ce urmeaza sa fie stramutat). Toti vorbesc de parinti si de continuarea meseriilor si obiceiurilor lor.
Romania nu iese nici bine, nici rau din acest documentar. Nu e, de fapt vorba, de Romania. E vorba de-o intreaga lume, ce incepe la cativa kilometri de Viena si se duce hat pana dincolo de Rusia, ce traieste si gandeste incredibil de asemanator, ce se scufunda incet, dar sigur in trecut si in uitare.
E o tihna paradisiaca in toate. E timp sa ascultam clopotele de la gatul vacilor, sa privim florile salbatice ale inaltimilor, sa ne umplem de linistea locurilor. Intr-un scurt intermezzo, camera e fixata pe un delusor dintr-un sat maramuresean. E o dupa-amiaza senina, zapada e asezata pretutindeni, in vale un parau se strecoara printre maluri inghetate, dar susurul lui e inghitit de liniste. Undeva in zare se iveste o femeie cu broboada pe cap, fusta lunga si incaltari negre. Duce intr-o mana un cos si paseste rar si apasat pe poteca taiata in zapada. Se apropie de parau privind mereu in jos, traverseaza podetul din lemn si isi continua drumul undeva in dreapta obiectivului. Zgomotul pasilor ei moare incet, ca si cand n-ar fi existat niciodata.
________ Mihai Brezeanu |