Festivalul de Muzica Veche Bucuresti 2009

Fila 1 – sambata 17 octombrie

Motto
„si David a zis capeteniilor Levitilor sa aseze pe fratii lor cantareti cu instrumente de muzica, cu laute, harfe si timbale, si sa sune din ele cantari rasunatoare, in semn de bucurie. […] Tot Israelul a suit chivotul legamantului Domnului cu strigate de bucurie, cu sunete de goarne, de trambite, si de chimvale, si facand sa rasune lautele si harfele.” (1 Cronici:15 16, 28)

Lautele vor sosi miercuri (asadar, rabdare!), sambata a fost randul harpelor sa deschida festivalul, afirmand astfel inca o data crezul nedeclarat, dar transparent, al manifestarii, acela de a fi un eveniment specializat, non-generalist, dedicat unei nise putin populate in peisajul nostru muzical. Deviza „Melomani de toate gusturile, uniti-va!” nu se aplica aici, ceea ce nu inseamna ca publicul din seara inaugurala a fost la fel de restrans pe cat de raspandita este muzica veche in Romania. Dimpotriva. Si cum important nu este numarul auditorilor, ci valoarea lor, trebuie spus din capul locului ca spectatorii care au umplut aseara spatiul expozitional de la Sala Dalles au fost asa cum si i-a dorit festivalul: atenti, generosi, avizati si implicati.

Aceasta nu este defel o cronica mondena, dar tin sa amintesc ca printre cei aflati in sala, pe langa muzicienii care au cantat sau vor canta in festival (ma asteptam totusi sa vad mai multi reprezentati ai lumii muzicale neimplicati direct in festival), i-am remarcat pe Neagu Djuvara, Viorica Bucur sau Catalin Stefanescu. Nume sonore in viata publica romaneasca, pe care le-am amintit aici doar pentru a credita ideea ca propunerile artistice ale festivalului au primit girul de incredere si interes manifestat de personalitati marcante ale culturii noastre.



Daca tot veni vorba de nume importante, as vrea sa fac o remarca asupra spatiului de concert ales de organizatori pentru a gazdui primele trei seri ale festivalului. Daca pentru multi dintre noi el este asociat in ultimii ani expozitiilor de fotografie si arta plastica sau targurilor sezoniere (de Craciun, Pasti, Sf. Valentin, Ziua copilului etc.), mie mi-a produs placute aduceri aminte legate de putinii ani (din pacate) in care acolo a functionat Teatrul Levant al Valeriei Seciu, primul teatru privat-independent care a aparut (si disparut) in Romania. Spiritul spectacolelor care au fost create si jucate in acest spatiu a ramas, a impregnat podeaua si peretii salii cu aspect de hala, dar atat de versatila in modelarea atmosferei cerute de fiecare montare.

Poate doar sistemul de iluminare si jocurile de alb-negru (cu albul predominant) au mai ramas aceleasi de acum 15 ani. Am rememorat „Angajare de clovn” si „Pelicanul” (vazut de doua ori), piesele care m-au rascolit atunci dar si acum, intr-un vartej al senzatiilor care nu ne lasa sa uitam ca teatrul, dar si muzica, in manifestarile lor de o concretete efemera traiesc (dincolo de cronici, carti sau inregistrari), stiute sau nestiute, in memoria afectiva a spectatorilor si revin la viata ori de cate ori un stimul exterior declanseaza o reactie emotionala intr-un ungher ascuns al sufletului. Acum, sala este amenajata pentru expozitii, pregatita sa primeasca pe simezele ei lucrari de arta. Panourile imense, albe si goale, stau in asteptarea unor exponate care sa le confere de fiecare data un nou sens. Primul tablou virtual dintr-o expozitie neo-musorgksiana a fost agatat pe perete, cu gentilete, in seara de deschidere a festivalului, venind sa depuna un nou strat de spiritualitate pe suprafata atat de incarcata de cultura a Salii Dalles.



Belgianca Hannelore Devaere si instrumentele sale de epoca au invitat ascultatorii la o calatorie imaginara in lumea harpei. Literatura muzicala pentru harpa nu este la fel de bogata si celebra precum cea dedicata altor instrumente moderne, dar lucrurile nu au stat intotdeauna asa. Instrumentul cu numeroase referinte biblice s-a bucurat de o atentie speciala din partea compozitorilor din Evul Mediu, Renastere si Baroc. Artista a structurat recitalul dupa cele trei perioade istorice, apeland pentru fiecare modul la o alta varianta constructiva: harpa gotica, harpa spaniola si harpa tripla.

Prima – mica si fragila, cu un glas timid si delicat, de constructie flamanda. A doua – robusta si ferma, cu o sonoritate grava si profunda, de origine (evident) iberica. A treia – cea mai mare si mai complexa, cu rezonante subtile si timbru metalic – de provenienta olandezo-italiana. Toate unite prin aceleasi armonii calde si vibratiile dulci, date de esenta lemnoasa a cadrului, dar avand un numar crescator al randurilor de corzi: unul singur, doua (intretesute), trei (care o fi oare tehnica magica de a atinge corzile din mijloc, echivalentele clapelor negre ale pianului?).



Muzica a fost aleasa si prezentata de protagonista cu inteligenta si sensibilitate, punand in acord fiecare instrument cu perioada sa de glorie, cu lucrarile si autorii care au adus un omagiu acestor minunate obiecte-fiinte, in care palpita rezonantele invaluitoare ale coardelor ciupite cu tandrete. Finalul a demonstrat ca harpele de epoca nu sunt apanajul exclusiv al veacurilor demult apuse, ci ca pot pune in valoare de o maniera surprinzatoare si lucrarile de secol XX. (Muzica noua la instrumente vechi – o alta idee de program bivalent pusa in practica de acelasi Zolt�n Maj�, despre care pomeneam in prolog, conducatorul artistic al ansamblului Flauto Dolce din Cluj). Muzica pe care Hannelore ne-a oferit-o a curs domol si cald, patrunzatoare si statornica, la fel ca sunetul estompat al ploii care se auzea insotind piesele programului, ca un fundal sonor dintr-un album cu muzica de relaxare, pe acoperisul protector si intelept al salii.



Foto – Alisa Tarciniu


______
Autor: Radu Radescu