dordeduca
0 evenimente in noiembrie:
etc
  • home
  • evenimente
  • impresii
  • foto
  • news
  • dordeduca ical ics
  • twitter
  •  

Impresii
04 mai 2008 Cornelia

Casa de Piatra - Pictura in intuneric

Galerie Film cazare Harta Transport Comentarii

Dimineata! Foarte de dimineata, ca in majoritatea plecarilor. Taxiul ce ma duce la gara ma motiveaza si mai mult sa plec din oras. Niste manele imi polueaza urechile, dar auzul meu va fi purificat de ciripitul pasarelelor vesele din munte si de “strigatul” primavaratec al cucilor. Fac greseala de a imi face ultimile provizii din gara, evident de doua ori mai scumpe decat in oras. Pentru un drum de sapte ore de la Bucuresti la Alba Iulia, o revista este un partener ideal de calatorie.

Privirea aruncata pe peronul 14 imi trezeste amintiri de 1 Mai in Vama Veche, cu trenul de Mangalia plin pana la refuz. De data aceasta voi “petrece” ziua muncii pe alte locuri si cu alte scopuri. In urma unui anunt vazut aici pe dor, m-am inscris la scoala de “Pictura in intuneric”, adica acea “scoala” care te invata cum sa fotografiezi in intunericul din fundul Pamantului, cum sa dai lumina formatiunilor din pestera.



Rucsacul din spatele meu este mai greu ca niciodata. De data asta, pe langa ceva mancare, sacul de dormit si haine groase, se afla si un mic echipament speologic. Lucrurile trebuiau bine compatimentate incat sa incapa in cei 60 de litri ai  topcaserurilor motocicletei ce avea sa ma poarte de la Alba pana in catunul Casa de Piatra, acolo unde aveam sa stau pana sambata.



Campuri de papadie stau insirate de o parte si de alta a drumului prin Transilvania. “Cel putin papadiile sunt organizate in tara asta!” exclama cea cu care impart locurile din compartiment pana la Alba.

Pe la jumatatea drumului, trenul opreste si in Sighisoara. Foarte rar mi s-a intamplat sa ajung aici si sa nu salut zidurile vechi ale cetatii (daca imi aduc bine aminte, aceasta este a doua oara).

Ajung fara intarziere in Alba Iulia unde ma astepta Fat Frumos din Vest, venit tocmai de la Arad, plecat si el de cu dimineata calare pe Transalp pentru a fi punctual si pentru a ma purta in sa pana la catun. Imi era tare dor de o tura enduro (ultima a fost cea pe nisip de la Portita in toamna, peste dunele salbatice si pe un KTM naravas si fara scarite pentru mine - imaginati-va voi cum l-am tinut in brate pe motociclist) si cum eu inca nu ma simt in stare pentru asa un drum lung pe locul din fata, a fost un bun prilej sa mergem impreuna pana sus la munte sus. Dupa vreo 100 km si ceva de la Alba, prin Abrud si Campeni, facem dreapta la Garda catre Ghetarul de la Scarisoara. De aici, inca 12 km pe care ii facem incetisor, tocmai bine pentru mine sa admir frumusetile patriei.



Indicatoarele catre catun sunt verbale. Acestea se gasesc pe marginea drumurilor, stand la o barfa mica. Opresti si intrebi bunul localnic unde este Casa de Piatra.

In catun, printre cele cateva case – toate de lemn, niciuna de piatra cum zice numele catunului, se numara si un "magazin" – o camera amenajata intr-una din anexele unei case – de unde iti poti cumpara in primul rand bere si banane. La acest “mall” nu poti cumpara cu cardul, decat cash, iar calculatorul “vanzatoarei” este un carton pe care ea socoteste cu pixul, ca la scoala, desi ii sade si un mic calculator alaturi.



In prima seara, Ovidiu ne face o mica prezentare a locurilor. In drumul nostru, pe stanga este versantul cu cele doua pesteri de la baza – Coiba Mare si Coiba Mica – iar pe dreapta caii pasc liberi iarba mai verde ca nicaieri  si casele de lemn din Casa de Piatra isi scot aburii pe hornuri.

Tot la baza versantului se afla si o treapta antitetica, Valea Garda Seaca (cea pe care se afla dezvoltata asezarea) fiind renumita pentru astfel de elemente geomorfologice, ca si alte vai din Apuseni-maretii munti de calcar.



Un burgund de jidvei adus de la Mures ne inveseleste seara, asa cum a facut-o si in Fagaras.

Dimineata se fac echipele pentru cei doi profesori – Ovidiu Guja si Atilla Varody – in urma unei trageri la sorti. Ambele echipe vom merge in prima zi in Pestera Ghetarul de la Vartop, dar ne vom repartiza unii in gura pesterii, iar ceilalti in fundul ei.

Aici am ocazia sa aflu cam cum stau treburile cu lampile de carbid. Mirosul de acetilenta imi cam place, desi amicii de la scoala sunt cam satui de el. Castile sunt foarte importante in pestera. Galeriile mici si uneori mersul pe branci iti pot provoca oarece cucuie. Pe mine ma salveaza casca de santier a mamei, casca mai “batrana” decat mine. Si chiar si-a facut datoria caci uneori nu am apreciat corect distanta dintre tavan si capul meu.



In prima zi de pesterit mai aflu cam ce este aceal un gour – un mic lac (de fapt o baltuta cu cativa centimetri – pana la cativa metri diametru), baltuta care daca stii cum sa ii dai blitzul iti face niste efecte frumoase in fotografie. Argila din pestera nu are de data asta rol cosmetic, ci de insemnare a muncii noastre. Totul e plin de argila, din pacate si aparatele noastre de fotografiat.

Satul (catunul) are un singur cuptor unde coc toate gospodinele. Doamna gazda ne face bucuria si ne aseaza pe masa paine dospita si coapta in vatra satului. Iara imi aduc aminte de cuptorul bunicii.

Iarba verde-verde iti face pofta de lapte (cel putin mie). Femeile ti-l vand in price zi (sau ti-l ofera) mai putin miercurea si vinerea. Nu fac pacat sa iti dea de dulce in zi de post. Peste verdele ierbii isi ridica capetele ghiocei grasuti – numiti local si ghiocei bogati, stelute de petale albe numite Floarea Pastelui si infinite pajisti de Ciubotica Cucului. Brandusele “inmovulesc” si ele peisajul.



Mirosul ciorbei de pe aragaz imi aminteste si de prietenii montani si de zilele de expeditie din Maroc.

Trei seri la rand, dl. profesor Iosif Viehmann, emerit speolog, fost student al “tatalui speologiei” Emil Racovitza, ne delecteaza cu imaginile document si povestile spuse ca unor nepoti de catre un bunic drag. In una dintre povesti ne spune cum in satul Ograda s-a ridicat biserica cu acoperis de tigla si femeile or venit si or zis barbatilor "Amu, dara noua nu ne place!” Acoperisul era din tigla si ele doreau sindrila. Eu sunt de acord cu ele. Tot de la dl. profesor mai aflam cum opincile au fost interzise de Gh. Gheorghiu-Dej pentru ca erau un simbol al saraciei. Azi nu numai ca sunt purtate mai peste tot in mediul rural montan, dar confortul lor a influentat si moda moderna (si eu am o pereche:) ).



Cum printre noi iara sunt ceva unguri, profit si ma invat cateva cuvinte: “Nem besem Magyarul!”

Daca cineva iti ofera ceva – o sticla de lapte ori tuica ori altceva – si iti da in mana, atunci aceasta este de pomana si nu e frumos sa refuzi. Daca iti pune produsul pe banca, atunci pui si tu banii langa.

In “tara Motilor” cam cu doua saptamani inainte de targul de fete de pe muntele Gaina (prima duminica inainte de 20 iulie)  este un obicei unde se intalnesc barbatii si isi disputa supararile. In Poiana Calineasa, ei se folosesc in aceste “dueluri” de maini, picioare si de…ciorapul nevestei – din acela trei sferturi si de lana – plin cu nisip. Obiceiul a fost interzis pentru multa vreme deoarece se lasa cu acccidentati destul de grav, insa a fost renascut in urma cu cativa ani.

Peste vreo trei saptamani, femeile din sat pleaca 'la deal", la locul cu verdeata pentru animale...cu animalele. Barbatii raman singuri in sat pentru aproape sase saptamani. Femeile mai coboara cand si cand sa faca o oala cu mancare si alte treburi necesare prin casa, dupa care se intorc la salase.
 


Si cand ma gandesc ca in urma cu o saptamana zburam cat mai aproape de cer si acum intru in fundul Pamantului!

Aerul din pestera este foarte sanatos. Aici nu rezista microbii. Speologii imbatranesc mai greu, dovada si dl. Viehmann, mult mai tanar decat spune buletinul. Dimineata, dumnealui ne delecteaza cu reteta speciala de lapte cu cacao si alte dulcegarii puse impreuna in cana.

In apropiere se afla si Pestera de la Hoanca Apei, pe Garda Seaca, pe malul drept al vaii.

In drumul nostru spre Huda Orbului - pestera aleasa in a doua zi de curs - admiram in zare Curcubatile: Mare si Mica, numele dat celor mai mari inaltimi din Apuseni (1849 m).



Un erou local este dl. doctor Christian Ciubotarescu care pe vremea comunistilor a terminat fruntas medicina si spre surprinderea comisiei nu a ales niciunul din orasele pe care avea drept sa le aleaga ca loc de aplicare a invatamintelor sale, alegand Garda. Cei din comisie nici nu stiau unde se afla aceasta pe harta. Cineva il intreaba daca are cumva vreo mandruta pe acolo. Raspunsul este ca acolo unde doreste el sa mearga este Pestera Scarisoara cu ghetarul sau. Pasiunea pentru aceasta i-a marcat destinul, si pe al sau si pe al gardenilor care nu aveau medic de sase ani.



In ultima seara, o mamaliga atragatoarea zacea aburinda in oala impreuna cu ceva branza intinsa. Poza de grup o facem la lumina bliturilor si a...magneziului, cuvantul de ordine in tabara. Imi aduceam si eu aminte vag de la orele de chimie cat ne mai distrau luminile produse de exploziile sale rapizi si scurte. Dl. Viehmann este cel care pune la dispozitie elementele necesare.



Drumul spre Alba este mult mai lung la intoarcere. Plec pe la vreo 9 dimineata de la catun - dupa explozia boilerului mult mai puternica decat ce a magneziului de cu seara - si ajung dupa mai bine de o o ra in Garda. Domnul profesor ma duce cu masina sa, compania dumi-sale fiind una de zile mari. Tot dumnealui imi spune sa intreb de curse la bufetul din Garda "caci bufetul este locul unde se stie tot, de la ultimul divort si pana la ultimul premiu. Si fac autostopul fara noroc, luand cursa de 12, venita pe la 12 si jumatate. Ardeleneasca si ea, se misca molcom, incat mie imi da emotii in ceea ce priveste prinderea trenului. Trenul meu era totusi pe la 15 si inca mai era vreme. Nu erau decat vreo 100 de km de parcurs si in mintea mea totul mergea birici, crezand ca putem merge si cu 40km/ora, tot il voi prinde. Ei, dar lucrurile nu stau tocmai asa. Soferul mi-a pus toti nervii la incercare. Vazand niste camioane oprite in Campeni, se gandeste el sa negocieze pentru niste saci de porumb. Pesemne avea porci acasa si acestia trebuiau ingrasati. Nu se intelege la pret, asa ca pierdem vremea de pomana. Apoi niste batranele simpatice opresc si ele masina sa le duca mai putin de 1 km, suficent timp ca una dintgre ele sa scape exact sub scaunul soferului floarea pentru nora. Si sa o ffi vazut...sau mai bine nu... pe babuta cu dosul in sus cautand colorata de buruiana in timp ce masina mergea...evident ea fara centura de siguranta. Intre timp, pe sofer il mai suna muierea si ii cere sa faca piata. Foarte bine! Deja eu eram singurul pasager si omul si-a permis sa ma lase sa astept vreo 15 minute cat sa targuiasca el cu usile la autocar inchise. De necrezut!



Mai aveam mult de mers, inca vreo 100 de km la mila autostopului. Cobor in Abrud - acolo unde am avut popasul la dus cu motocicleta, motiv sa regret confortul ei. Dar deh, motociclistul avea zi de lucru si tot ce a putut face a fost sa ma incurajeze telefonic ca daca nu ma ia nimeni pana la 6, vine el la 9 (ii lua vreo trei ore drumul de la Arad). In cele din urma un batranel ma ia cu masina si cu tot efortul si bunavointa sa, ajung cu 6 minute dupa ce a plecat trenul. Ei, nu e necaz mare caci ultimul tren spre Bucuresti era peste inca o ora!


______
Autor: Cornelia Florea
 
Tag-uri
Nu exista tag-uri atasate.
Impresii
Contine 57 poze
 
Evenimente in Urmatoarele 2 saptamani
Stiri
LMMJVSD
Anul anteriorNoiembrie 2019 Anul urmator
    010203
04050607080910
11121314151617
18192021222324
252627282930 
       
 Ianuarie
Februarie
Martie
Aprilie
Mai
Iunie
Iulie
August
Septembrie
Octombrie
Noiembrie
Decembrie
 
echipa dordeducaPrima pagină | Evenimente | Impresii | Foto | Stiri | Echipa | Parteneriate
Toate materialele de pe aceste pagini sunt scrise de noi pentru placerea cititorilor nostri. Avem totusi niste Conditii de utilizare.
despre noi
publicitate
parteneriate
echipa
contact
Cu scuzele de rigoare, dordeduca.ro e momentan în hibernare; vom reveni într-o formă nouă. ¯\_(ツ)_/¯ [ 📸 instagram]