Vulcanii mocirlosi

Sau...nu calcati in mamaliga neagra!

Dorul de duca ii poarta pe unii departe, pe altii mai pe aproape, pe cate unii in propriul lor interior, cat mai adanc; daca Alex ne-a parasit intr-un impuls stringent al dorului de duca catre tinuturi extrem estice (acest lucru poate fi in avantajul meu, nemaifiind cenzurata in manifestarile mele poetice :) , avantaj de care totusi n-am sa abuzez ) iar altii nu simt nevoia de a se exprima in scris, eu , care oricum sint "dusa" cum ma alinta un bun si ingenios-in-exprimare prieten inca mai simt nevoia sa-mi astern in scris unele dintre impresii incercate pe meleaguri mioritice.

Vulcanii noroiosi; nu-i vazusem inca; desi tanjeam de dorul lor; o tentativa de prin facultate, demarata intr-un moment nepotrivit, ma purtase doar pana la Sarat Monteoru, intr-un inceput de primavara cand abia de iesisera varfurile viorelelor; ziua de duminica , neinspirat aleasa, nu avea autobuze pana la Paclele Mari, asa ca pentru a nu fi batut drumul de pomana pana in Buzau am mers la prima destinatie favorabila.

E sambata., am masina; asta nu inseamna neaparat ca e mai simplu sa iesi din Bucuresti dar cu perseverenta si cu ceva neuroni excitati nervos la maximul capacitatii lor, pana la urma reusim; Buzau; stanga - drumul spre Brasov. Vreo 12 km pana in Satuc (Berca); apoi dreapta, spre Vulcanii noroiosi.

Drum asfaltat, pitoresc, pe dealurile buzoiene; si cum e toamna, peisajul e colorat in tonuri maronii, vaci maronii si negre pasc pe pajistile de langa sate, turme de oi maronii matura dealurile cu ierburi uscate de toamna, la baza carora stufarisuri de trestie isi etaleaza pamatufurile maronii in soarele (galbem maroniu) rece; vegetatia ma surprinde, prin originalitatea ei.

Soseaua serpuieste printre coline , trecem pe langa un indicator catre Paclele Mici si ajungem in varful dealului, la rezervatia amenajata: Paclele Mari; intrare 4 lei adulti, 2 lei copii./studenti/etc.

"Nu fumati.", ne atentioneaza amabil paznicul; intram, ne ferim sa nu alunecam; cateva conuri vulcanice ce mustesc si lasa sa se prelinga noroiul , fara economie.

Locul e plin de pustime; cum se ajunge cu autocarul, grupuri de scolari au venit sa se cultive; ca si noi, dealtfel; se trag in poze, starnesc zarva, aluneca pe substanta cenusiu cleioasa cu pantofiorii lor cocheti si se hizlesc; cenusiul paclos al zonei, sporit de atmosfera inorata e strident spart de rosul grupurilor de copii.

De la cratere, cobor pe picioarele de "lava" uscata; atmosfera e selenara (stiu, s-a mai spus, si oricum nu pot decat cel mult sa-mi inchipui cum e atmosfera selenara, inca n-am ajuns pe acolo); spinarile astea de dealuri, separate prin culoare inguste prin care inca mai siroiesc scurgerile de noroi, arata ca niste animale incremenite si cu pielea crapata de timp. Acest a fost lucrul care m-a impresionat in primul rand la Paclele Mari, dealurile acestea de namol uscat . Si faptul ca, atunci cand soarele s-a aratat de dupa mori, dunele maronii luminate, faceau un contrast fantastic cu Penteleul vinetiu din departare.

Iesim; restaurant nu exista; normele europeene la care ne-am aliniat cuminti au inchis locatia de langa rezervatie, unde se putea inbuca ceva; o cafea rece si chioara mai degraba imi revolta stomacul decat sa-i aduca vreo bucurie.

Cale intoarsa; la indicator facem stanga, pe un drum subtire si asfaltat, pana la o statie petroliera(cred); de acolo urcam per pedes dealul in dreapta, la Paclele Mici; mult mai interesante mi se par acestea; mult mai multe ochiuri care clipocesc; lumina inserarii coloreaza totul in ocru; cateva cratere se ridica mai semete; populatie umana nu prea este.

Curiosi, mestecam intr-un ochi malos, ca intr-un ceaun de mamaliga. E adanc. Spre fund pare ca materia se mai ingroasa, insa nu mi-as dori sa scap vreun picior pe acolo. Noroiul e rece; daca tac, se aud sunete ciudate; la ochiurile cu bulbuci mari, pamantul clipoceste, pacane , clocoteste, pleoscaie, se sparcaie; sint insa si locuri unde sfaraie , sau suiera, gazul metan din adancuri iesind prin crapaturi mici; in alte locuri canta ca un canar ; miroase tare ciudat; oricat de curiosi am fi sa vedem ce se intampla daca aprindem un chibrit, ne abtinem cu intelepciune.

Vantul imi ingheata degetele pe aparatul foto si-mi alunga intr-un final cheful de a ma mai plimba de la un crater la altul; pasesc cu atentie, sa nu alunec pe intinderile mocirloase. Ma straduiesc sa prind bulele de noroi, atat de spactaculoase in clasicele poze cu vulcanii, norocul ma cam ocoleste; imi imaginez cum ar putea fi pe acolo cand ploua, privesc vegetatia uscata, cramponandu-se incapatanata in solul aspru, cobor la masina si p'aci ti-e drumul.

Pe dealuri, ici colo, rasar cruci de piatra vechi, inalte , sculptate cu motive populare.

Ne oprim abia in Siriu, unde incepe asidua cautare a cabanei 14 Scaune la care ne-am propus sa inoptam; descopar cat de relative pot fi sistemele de referinta, ca si unitatile de masura dealtfel, dupa ce bajbai prin bezna pe un drum de munte, vreo 4 km, in timp ce cabanierul imi da indicatii ambigue, si intr-un final infig masina intr-o margine de rau la vreun metru de o mlastina frumoasa , gresind drumeagul spre cabana de vis-à-vis care straluceste vesela in noapte; dar aceasta este o alta poveste...