Up in the mountains, with the wolves - Garana Jazz XVII

Zile insorite si odihnitoare (a doua editie consecutiva cand nu a plouat defel!), cand vagi paturici noroase au asigurat temperatura ideala pentru lenese plimbari pe coamele Semenicului, au fost urmate, fara exceptie, de nopti limpezi si geroase, in care feluritele soiuri de bere au ramas cuminti in frigidere ori dozatoare, lasand locul vinului fiert pe gatlejurile melomane. Ba, am zarit la un stand maramuresean si un vas bine burdusit cu tuica fiarta. Ce e de facut in astfel de conditii? Pe post de raspuns, va ofer un citat:

"Garana Jazz Festival remains one of the most unique concert experiences in Europe. Up in the mountains with the wolves and wild boar and the weather unpredictable, but the hospitality and the love of music is boundless. Thank you, Marius and Andrea!"

Vorbele acestea au fost scrise de Charles Lloyd pe contul sau de Facebook. Lloyd, muzicianul american in varsta de 75 de ani, care a prestat in cariera lui alaturi de nume precum The Doors, BB King, Keith Jarrett, Michel Petrucciani sau Jack DeJohnette, a cantat la Garana mai bine de o ora aproape de miezul noptii de joi spre vineri. Ca sa intelegem mai bine cine e omul (acum, nu doar in trecutu-i prodigios), merita sa ne aruncam o privire asupra programului sau pe iunie-iulie 2013: Montreal International Jazz Festival, Munich International Film Festival, Copenhagen Jazz Festival, Montreux Jazz Festival, Vienna Jazz Festival, Garana Jazz Festival, North Sea Jazz Festival, Molde Jazz Festival. Cam asta e Lloyd si, pe cale de consecinta, cam asta e nivelul intamplarii de la Garana!



A cantat la saxofon, la flaut, la taragot, s-a jucat un pic si pe la percutie, a ciupit coardele pianului, a alternat momentele cand a luat prim-planul cu cele in care si-a impins colaboratorii in fata (extraordinarii Zakir Hussain si Eric Harland), s-a plimbat printre instrumente, a aplaudat publicul, a facut, pe scurt, dovada imensei bucurii de a canta, oriunde si oricand, ori de cate ori se iveste o scena, o seara si un public.

 


A fost primul moment de varf al festivalului de anul acesta, ce incepuse cam prea cuminte cu dichisita prestatie a The Big Sur Sextet, trupa faimosului chitarist Bill Frisell. Concertul primilor americani din program, o delicata alipire intre muzica de camera si jazz-ul clasic, a avut prea putina scanteie si imaginatie pentru a se fixa in memorie. In schimb, 'Prezent', titulatura foarte inspirata a exploziei de tinerete propusa de bateristul Mario Florescu va fi greu de uitat. Pe scena au urcat, alaturi de vedeta aradeana, opt adolescenti, studenti de-ai lui Florescu. 

Recitalul lor, plin de vitalitate si curaj, a mentinut la cote inalte entuziasmul pe care l-a starnit prestatia veteranului in acte, la fel de tanarului in spirit Charles Lloyd. Clipa cand parte din tineri au rupt-o la fuga de pe scena si au impartit publicului banale sticle de apa plata umplute partial cu boabe de porumb (cum sa numim, oare, acest nou instrument de percutie?) a ridicat la cote inca mai inalte emotia serii. De la bobul de orez pe care se scria o carte la cel de porumb ce naste sunet, oamenii isi tot spun povestea frumosului ce se gaseste in cele mai marunte dintre instrumentele vietii.

Si noptile au venit, una dupa cealalta, la fel de reci in termometru si de fierbinti in palmele mii ce imbratisau pahare de vin fiert in timpul pieselor ori aerul in cautare reciproca la momentul aplauzelor.

A fost, de pilda, momentul trio-ului Arild Andersen, cu titularul grupului la contrabas, scotianul Tommy Smith la saxofon (si steagul Scotiei invelit pe cutia instrumentului), Paolo Vinaccia la tobe, cei care au produs poate cel mai sofisticat jazz al editiei, melanj intre solo-uri de clasa, duo-uri antologice si sincronizari perfecte de grup, ca si intre jazz clasic si muzici traditionale. Merita amintit sound-ul inclasificabil al bucatii de final, de sorginte Yemen-ita, si multumirile emotionate rostite de Andersen in timp ce isi freca mainile zgribulite de frig.



A mai fost, apoi, recitalul vedetei autohtone Luiza Zan, alert si proaspat, cu un repertoriu multilingv amintind de Maria Raducanu cu care, pesemne, isi disputa titlul de cel mai important personaj feminin al jazz-ului autohton. Zan confirma forma exceptionala pe care o traverseaza, ca si disponibilitatea neobisnuita de a imbratisa variate forme de exprimare artistica. E important de amintit ca unul dintre cele mai bune spectacole de teatru ale momentului, "Napasta" lui Radu Afrim de la Teatrul National din Bucuresti, ii datoreaza, in buna masura, succesul.



Marea revelatiei a festivalului a fost cvartetul Pawel Kaczmarczyk "Audiofeeding Band”, cea care a dat peste cap programul si asa hiper-incarcat al serii de sambata. Polonezii au produs o impresie atat de puternica, incat publicul a avut forta si determinare de a-i obliga pe organizatorii sa admita un bis ce a durat peste 15 minute. La pian, Pawel Kaczmarczyk indraznesc sa spun ca a cules mai multe aplauze decat marea vedeta norvegiana Bugge Wesseltoft ce i-a urmat pe scena la cateva ore distanta. Forta de interpretare, curajul de a improviza si sigurante de sine ale polonezilor au predat o lectie tuturor celor peste 6.000 de oameni care au umplut sambata noapte Poiana Lupului.

Noapte ce s-a incheiat aproape de orele diminetii, cand celor 6 lituanieni ai Dainius Pulauskas Group le-a luat locul mult-asteptatul trio norvegian In the Country care a umplut poiana cu un jazz de atmosfera, nu prea lent, insa, numa' bun pentru a tine in priza pnu putinii entuziasti inca ramasi pe loc, implinind astfel cu brio cea mai lunga seara a festivalui (incheiata foarte putin inainte de 4AM). 



Tot in preajma ceasului cocosilor si-au incheiat in ultima seara prestatia de duminica si oamenii suedezului Magnus Ostrom care a revenit in Romania acum ca lider de trupa, dupa ce Esbj�rn Svensson Trio (cu care concertase in 2006 la Timisoara) s-a destramat in urma moartii lui Svensson (accident de scuba). Ostrom si ai sai au concluzionat plenar Garana Jazz Fest, atat cu compozitii vechi, cat si cu avanpremiera exclusiva a unor piese din noul album, cu un sound variat in teme si tempo, de la balade la rock progresiv energic.

Oamenii sai au impresionat de altfel, pana la chiote, atat publicul titrat, cat si doi sateni nimeriti cumva la fata locului, sa vada ce-i cu zarva, veseli pe baza de multa bere, care au apreciat asa de tare momentul incat organizatorii au fost nevoiti sa-i roage sa-si mute tzipuriturile ceva mai departe :))

Cu cateva ore mai devreme, norvegianul Bugge Wesseltoft a revenit pe scena, de data asta in formula de trio si intr-un recital net distinct de amplul solo de pian oferit in seara precedenta. A fost o portie de electro-jazz cu accent pe electro, in care doar interventiile cu totul speciale ale saxofonului manuit de turco-suedezul Ilhan Ersahin au alungat senzatia de muzica de club electro gratie spectacolului de beat-urilor de la butoanele lui Joe Claussell – ambii (Ersahin si Clausell pentru al 2-lea an consecutiv la Garana). Si asta nu e neaparat bine sau rau, ci doar o simpla relatare jurnalistica. Evident, publicul s-a impartit instinctiv in doua, unii spectatori dansand cu aplomb si bucurie, altii ignorand la o parola intamplarile din difuzoare.



Au existat, in curgerea festivalului, si doua momente de minus. Prestatia fostei medaliate de la Mamaia, Irina Popa, introdusa in scena cu poate prea mult entuziasm de Mos' Lungu, a starnit multiple zambete ironice. Duduia a tinut sa isi acompanieze modesta prestatie muzicala cu o costumatie – amestec de Bamboo meets Arici Pogonici – si fraze desprinse parca din lexicul unui DJ de post radio hiper-comercial. Ironia spectatorilor a virat spre enervare in hiperaglomerata seara de sambata, cand big-band-ul lituanian Dainius Pulauskas Group a sunat rau atat ca denumire, cat si ca muzica. Noroc cu Florian Lungu (cea mai buna prestatie la Garana din ultimii ani) care a avut eleganta sa le evite numele cat de mult posibil.



Pe post de Bis
Candva, la inceputul secolului 19, culmile si minele Semenicului au fost luate in stapanire de cateva sute, poate mii, de supusi ai Imperiului Habsburgic vorbitori de dialect germanic, sositi din Boemia. Romanii le-au spus pemi. Garana, Brebu Nou, Lindenfeld si, partial, Valiug sunt satele lor. De fapt, satele amintirii lor, pentru ca azi, cu foarte putine exceptii, pemii nu mai exista. Cu vorbele unuia dintre ei, Jakob Weinfurter, creatorul Hanului "La Rascruce", "Cele trecute nu se mai intorc. Dar s-au stins luminand si licarind in timp".



Si totusi, ceva din stingerea aceea inca mai palpaie. Parte din sate au renascut si in noua lor viata isi ingaduie, cand si cand, o reverenta in fata trecutului. Cand stai intins pe iarba cimitirului din Brebu Nou, inconjurat de brazi uriasi si de pietre funerare de pe care zapezile au sters literele, e imposibil sa nu zambesti ironiei care face ca amintirea unor oameni aparte, ce vreme de decenii au trait izolati pe culmi de munte, alaturi de lupi si de mistreti, muncind in mine si luptandu-se cu ierni cumplite, sa fie evocata azi de oameni senini si frumosi, veniti cu zambetul pe buze sa asculte cea mai libera dintre muzici.

Galerie foto @facebook