Retezat - pe unde am mai pierdut toamna

Simona de mult isi dorea sa facem o tura montana impreuna (nu ca eu nu as fi vrut) si a avut parte de ea - ca si mine - cu varf si indesat. Vremea nu se putea sa fie mai frumoasa, iar munte ca Retezatul acum nu cred este.

Ura si la gara! Mergem o parte din drum cu trenul, iar alta cu doi prieteni cu masina. Ma bucur sa sunt de acord cu propunerea de a urma ruta Paraul Rece - Zarnesti - Poiana Marului - Sinca - Fagaras (nici de data asta nu opresc sa caut templul misterios de la Sinca) si mai departe spre Sibiu. Oprim la Crama veche din Sibiu, orasul asta de care nu m-as satura niciodata. Aici facem cunostinta cu ce are ciobanul in traista (traista ciobanului), cu niste frigarui si alte parti din oaie, gen pastrama, toate udate cu vinul casei... vinul Casei Domnului, ca sa o citez pe Simona. Si daca pana acum nu am fost veseli, de acum sigur suntem.

Mergem mai departe prin toamna superba si Mihai (numele pe care am decis sa il folosesc de fiecare data cand un amic isi doreste anonimatul) scoate un vin de Buzau de zile mari, pe care il mai incercasem cu ceva saptamani in urma in Ciucas cu Thea (sau in tentativa de Ciucas:) ), si despre care i-am povestit Simonei ca despre o licoare tainica. Este si ea de aceasi parere cu mine ca asa vin nu i-a mai dat vise.

Desi pe soseaua de la iesirea din Sibiu lipseste un indicator cu mentiunea "Atentie: cai", un curajos cu coama aspra isi face loc la trap printre masini, ajungand pe banda a doua.

Trecand prin Marginime, mirosul de lemne arse ne insoteste o vreme, ducandu-ne cu gandul la povestile de la gura sobei... sau la alte povesti.

Oile au culoarea ierbii de toamna si se pierd in ea. Uneori, ale par bolovani ce se odihnesc inainte de iarna, alte ori, bolovanii adunati in stana veche par oi.

Prin Sebes, oftez cu gandul la Transalpina si imi aduc aminte de povestile despre Valea Frumoasei ale lui Sadoveanu.

Ajungem la Salasul de Sus inainte ca Soarele sa isi inchida genele. Anuntasem de ceva vreme pe Mihai (un Mihai real de data asta) ca vin cu cativa prieteni, asa ca am pasit in curte ca la mine acasa. Locul are o energie aparte, pe care am simtit-o intai acum trei luni cand nu ne-am putut misca de aici trei zile, nemaiurcand in Retezat.

Prima seara se inchide cu un gratar si cu dezertarea mea inainte de ora 8 p.m. (din cauza energiei locului, cum am zis).

Nu ne iese schema cu trezit la ora 7 si plecat imediat ce se trezeste lumina. Inca un pic si prindem radacini iara in curtea lui Mihai. Dar Mihai (anonimul:) ) este foarte hotarat sa cunoasca Retezatul si reuseste sa ne mobilizeze.

La micul dejun de aici am visat cam o saptamana. Visul cel mare s-a indeplinit: se sacrifica o paine pe vatra, se taie feli si se indeasa in prajitorul de paine, apoi untul se rasfata usor peste puful ei aburind, primind o patura de dulceata de coacaze negre.

Ne urnim din loc si ajungem inainte de 10, totusi, la Carnic. Lasam mare parte din bagaj si luam ultimile camere libere, ascultand apoi propunerile de traseu ale minunatilor cabanieri Diana si Ciprian de la cabana Codrin.

Urmam treseul de la Carnic - Gentiana - Curmatura Bucurei - Saua Bucurei - Lacul Stanisoara - Carnic. Ma tot intreb cum de mare parte din padure este proprietate privata. Am aflat raspunsul documentandu-ma de acasa.

Spre Gentiana trecem printr-o padure din care doar zanele sau piticii mai lipseau. Totul parea fermecat. Asa imbinare intre piatra, lemn si apa nu am mai vazut.

Aproape la fiecare pas multumim pentru frumusetea de vreme de care avem parte. Parca suntem intr-o poveste si noi suntem piticii...sau zanele. :P



Facem un mic popas la Gentiana unde ni se latura trei clujeni si ple cam mai departe spre Bucura, dupa ce incercam si gustul apei de izvor.



Nu ascultam sfatul salvamontistilor intalniti pe drum de a nu ne intoarce pe Stanisoara cum ne-am propus, pe sub Saua Bucurei, avand incredere in propriile forte. (Nu recomand si altora sa faca la fel.)



Intinderea de pietre si jnepeni imi aduce aminte de Alpi.



Tind sa spun ca descopar Retezatul ca pe o imbinare intre Crai si Fagaras, urcand pe locul 1 intre minunile montane autohtone in clasamentul meu.



Apa, sub forma de paraiase zglobii ce se iau la intrecere cu picioarele noastre printre pietre (care raman...cand apa trece) sau de mica cascada ce se pierde in lacul glaciar, e fascinant element de decor.



Ajunsi in Curmatura Bucurei, salutam din departare Peleaga. Lacul Bucura este incalzit de razele soarelui de toamna - vara. Pe noi ne mai incalzeste un ceai din rucsacul lui Mihai si zambetele de bucurie, vazand Bucura.



Din pacate, ziua se gata si nu e vreme sa urcam pe cei 2509 m ai ei.



Tac si imi largesc privirea spre infinit. Ochii mei rar au vazut asa imagini...si au vazut.



Ne luam la revedere de la clujeni ,care se intorc pe acelasi drum in Carnic, iar noi mergem pe creasta spre Saua Bucurei, sa salutam de aproape si Retezatul.



Toate bune si frumoase, pana cand eu ma duc putin la vale, exact dupa ce am atins Varful Bucura. Nu stiu a cui bucurie a fost, dar bucuria mea a fost ca atunci cand visam la o piatra in care sa ma opresc cu picioarele, atunci a aparut. Hmm! Iar imi aduc aminte ca viata se duce intr-un moment si ca mai greu te nasti decat mori, iar detalii gen "Carpe diem!", etc.



Ma imbratisez cu Simona si cu baietii si plecam bucurosi la vale, tragand tare caci intunericul ne ameninta.



Soarele se joaca cu crestele si isi pierde in orizont culorile calde din penel.









body { }








Simona de mult isi dorea sa facem o tura montana impreuna (nu ca eu nu as fi vrut) si a avut parte de ea - ca si mine - cu varf si indesat. Vremea nu se putea sa fie mai frumoasa, iar munte ca Retezatul acum nu cred este.

Ura si la gara! Mergem o parte din drum cu trenul, iar alta cu doi prieteni cu masina. Ma bucur sa sunt de acord cu propunerea de a urma ruta Paraul Rece - Zarnesti - Poiana Marului - Sinca - Fagaras (nici de data asta nu opresc sa caut templul misterios de la Sinca) si mai departe spre Sibiu. Oprim la Crama veche din Sibiu, orasul asta de care nu m-as satura niciodata. Aici facem cunostinta cu ce are ciobanul in traista (traista ciobanului), cu niste frigarui si alte parti din oaie, gen pastrama, toate udate cu vinul casei... vinul Casei Domnului, ca sa o citez pe Simona. Si daca pana acum nu am fost veseli, de acum sigur suntem.

Mergem mai departe prin toamna superba si Mihai (numele pe care am decis sa il folosesc de fiecare data cand un amic isi doreste anonimatul) scoate un vin de Buzau de zile mari, pe care il mai incercasem cu ceva saptamani in urma in Ciucas cu Thea (sau in tentativa de Ciucas:) ), si despre care i-am povestit Simonei ca despre o licoare tainica. Este si ea de aceasi parere cu mine ca asa vin nu i-a mai dat vise.

Desi pe soseaua de la iesirea din Sibiu lipseste un indicator cu mentiunea "Atentie: cai", un curajos cu coama aspra isi face loc la trap printre masini, ajungand pe banda a doua.

Trecand prin Marginime, mirosul de lemne arse ne insoteste o vreme, ducandu-ne cu gandul la povestile de la gura sobei... sau la alte povesti.

Oile au culoarea ierbii de toamna si se pierd in ea. Uneori, ale par bolovani ce se odihnesc inainte de iarna, alte ori, bolovanii adunati in stana veche par oi.

Prin Sebes, oftez cu gandul la Transalpina si imi aduc aminte de povestile despre Valea Frumoasei ale lui Sadoveanu.

Ajungem la Salasul de Sus inainte ca Soarele sa isi inchida genele. Anuntasem de ceva vreme pe Mihai (un Mihai real de data asta) ca vin cu cativa prieteni, asa ca am pasit in curte ca la mine acasa. Locul are o energie aparte, pe care am simtit-o intai acum trei luni cand nu ne-am putut misca de aici trei zile, nemaiurcand in Retezat.

Prima seara se inchide cu un gratar si cu dezertarea mea inainte de ora 8 p.m. (din cauza energiei locului, cum am zis).

Nu ne iese schema cu trezit la ora 7 si plecat imediat ce se trezeste lumina. Inca un pic si prindem radacini iara in curtea lui Mihai. Dar Mihai (anonimul:) ) este foarte hotarat sa cunoasca Retezatul si reuseste sa ne mobilizeze.

La micul dejun de aici am visat cam o saptamana. Visul cel mare s-a indeplinit: se sacrifica o paine pe vatra, se taie feli si se indeasa in prajitorul de paine, apoi untul se rasfata usor peste puful ei aburind, primind o patura de dulceata de coacaze negre.

Ne urnim din loc si ajungem inainte de 10, totusi, la Carnic. Lasam mare parte din bagaj si luam ultimile camere libere, ascultand apoi propunerile de traseu ale minunatilor cabanieri Diana si Ciprian de la cabana Codrin.

Urmam treseul de la Carnic - Gentiana - Curmatura Bucurei - Saua Bucurei - Lacul Stanisoara - Carnic. Ma tot intreb cum de mare parte din padure este proprietate privata. Am aflat raspunsul documentandu-ma de acasa.

Spre Gentiana trecem printr-o padure din care doar zanele sau piticii mai lipseau. Totul parea fermecat. Asa imbinare intre piatra, lemn si apa nu am mai vazut.

Aproape la fiecare pas multumim pentru frumusetea de vreme de care avem parte. Parca suntem intr-o poveste si noi suntem piticii...sau zanele. :P



Facem un mic popas la Gentiana unde ni se latura trei clujeni si ple cam mai departe spre Bucura, dupa ce incercam si gustul apei de izvor.



Nu ascultam sfatul salvamontistilor intalniti pe drum de a nu ne intoarce pe Stanisoara cum ne-am propus, pe sub Saua Bucurei, avand incredere in propriile forte. (Nu recomand si altora sa faca la fel.)



Intinderea de pietre si jnepeni imi aduce aminte de Alpi.



Tind sa spun ca descopar Retezatul ca pe o imbinare intre Crai si Fagaras, urcand pe locul 1 intre minunile montane autohtone in clasamentul meu.



Apa, sub forma de paraiase zglobii ce se iau la intrecere cu picioarele noastre printre pietre (care raman...cand apa trece) sau de mica cascada ce se pierde in lacul glaciar, e fascinant element de decor.



Ajunsi in Curmatura Bucurei, salutam din departare Peleaga. Lacul Bucura este incalzit de razele soarelui de toamna - vara. Pe noi ne mai incalzeste un ceai din rucsacul lui Mihai si zambetele de bucurie, vazand Bucura.



Din pacate, ziua se gata si nu e vreme sa urcam pe cei 2509 m ai ei.



Tac si imi largesc privirea spre infinit. Ochii mei rar au vazut asa imagini...si au vazut.



Ne luam la revedere de la clujeni ,care se intorc pe acelasi drum in Carnic, iar noi mergem pe creasta spre Saua Bucurei, sa salutam de aproape si Retezatul.



Toate bune si frumoase, pana cand eu ma duc putin la vale, exact dupa ce am atins Varful Bucura. Nu stiu a cui bucurie a fost, dar bucuria mea a fost ca atunci cand visam la o piatra in care sa ma opresc cu picioarele, atunci a aparut. Hmm! Iar imi aduc aminte ca viata se duce intr-un moment si ca mai greu te nasti decat mori, iar detalii gen "Carpe diem!", etc.



Ma imbratisez cu Simona si cu baietii si plecam bucurosi la vale, tragand tare caci intunericul ne ameninta.



Soarele se joaca cu crestele si isi pierde in orizont culorile calde din penel.



Se intuneca exact dupa ce am coborat din creasta. Noaptea printre jnepeni si pietre, iar apoi prin padure, nu e mare bai, caci frontalele isi fac treaba.



Dar mai intai poposim pentru ultimile sandvisuri de pe traseu (cele mai bune sandvisuri pe care le-am mancat vreodata, mai ales pe munte), pentru ultimile picaturi de ceai, de data asta cu ceva intaritor :P, ca doar se lasa rece, si cu milioane de stele la care privim cu aceeeasi pofta ca cea din maini.



Fac greseala... sau am indrazneala ca in padure sa ma uit in urma. Parca vad o pereche de ochi. Se apropie? Hmm! Parca nu se mai vad. O fi cu ochii inchisi? Cine? Pai...fiara!!!

Ajungem in Calni cdecent, inainte de 9.30 pm, si avem timp sa mancam toti bataie de la Yoko San la table, dupa ce am mancat si o ciorba de perisoare si o branza cu mamaliga. Da, am baut si o bere!



Duminica sa crezi tu caq am mai urcat undeva. Toti muschii protesteaza. Totusi, facem o mica plimbare pana la Cascada Lolaia, ca trecusem pe langa ea si nu stiam cu curge apa printre pietre.



Stragem bagajele si facem cale-intoarsa spre Salas. Urc in pod si iau din ceaiul la care m-a invitat Mihai sa ma opresc, dar las macesele si nucile.
Mai facem cate o bucurie unei pisici si unui caine cu cotletele deja verzi. :P



Cateva case hategane s-au dovedit cu adevarat "de piatra" si au ramas in picioare (temelii) peste ani.



Oprim sa le fotografieim si ne declaram bucurosi ca mai putem admira asa ceva.



Inainte de despartire, ii duc pe baieti sa le fac cunostinta cu Cetatea Carnic, cea pe care am cunoscut-o si eu cand m-am intors din Apuseni. Se minuneaza si ei de ea si sunt de acord ca ne face despartirea mai usoara.



Ma bucur ca nu sunt o pierde-toamna si ca mi-am mai incarcat o data privirea cu culorile anotimpului cu rod de vie.



O ultima bucurie este ca pretul biletului de autocar de la Sibiu - la Bucuresti este tot 30 de lei ca si asta vara. Si ca prindem metroul!





Se intuneca exact dupa ce am coborat din creasta. Noaptea printre jnepeni si pietre, iar apoi prin padure, nu e mare bai, caci frontalele isi fac treaba.



Dar mai intai poposim pentru ultimile sandvisuri de pe traseu (cele mai bune sandvisuri pe care le-am mancat vreodata, mai ales pe munte), pentru ultimile picaturi de ceai, de data asta cu ceva intaritor :P, ca doar se lasa rece, si cu milioane de stele la care privim cu aceeeasi pofta ca cea din maini.



Fac greseala... sau am indrazneala ca in padure sa ma uit in urma. Parca vad o pereche de ochi. Se apropie? Hmm! Parca nu se mai vad. O fi cu ochii inchisi? Cine? Pai...fiara!!!

Ajungem in Calni cdecent, inainte de 9.30 pm, si avem timp sa mancam toti bataie de la Yoko San la table, dupa ce am mancat si o ciorba de perisoare si o branza cu mamaliga. Da, am baut si o bere!



Duminica sa crezi tu caq am mai urcat undeva. Toti muschii protesteaza. Totusi, facem o mica plimbare pana la Cascada Lolaia, ca trecusem pe langa ea si nu stiam cu curge apa printre pietre.



Stragem bagajele si facem cale-intoarsa spre Salas. Urc in pod si iau din ceaiul la care m-a invitat Mihai sa ma opresc, dar las macesele si nucile.
Mai facem cate o bucurie unei pisici si unui caine cu cotletele deja verzi. :P



Cateva case hategane s-au dovedit cu adevarat "de piatra" si au ramas in picioare (temelii) peste ani.



Oprim sa le fotografieim si ne declaram bucurosi ca mai putem admira asa ceva.



Inainte de despartire, ii duc pe baieti sa le fac cunostinta cu Cetatea Calnic, cea pe care am cunoscut-o si eu cand m-am intors din Apuseni. Se minuneaza si ei de ea si sunt de acord ca ne face despartirea mai usoara.



Ma bucur ca nu sunt o pierde-toamna si ca mi-am mai incarcat o data privirea cu culorile anotimpului cu rod de vie.



O ultima bucurie este ca pretul biletului de autocar de la Sibiu - la Bucuresti este tot 30 de lei ca si asta vara. Si ca prindem metroul!





______
Autor: Cornelia Florea