Prima zapada: iarna in Muntii Parang

Pornim devreme, pe la 7 a.m. La 8.30 pleaca autocarul care dupa un drum de vreo sapte ore ne va lasa in Petrosani, de unde inca nu stim cum vom ajunge mai departe. Totul din rucsac a fost mai intai pus in pungi, asa cum a fost primul sfat pe care l-am primit in legatura cu calatoriile montane.


Plecam cu gandul la o mansarda de lemn si un vin fiert si foarte putin la o tehnologie dorita in varf de munte: un laptop cu melodii linistite inlocuind o chitara plimbata pana acolo si gadilata pe viu. Linistea din jur ne va fi insa de ajuns.


Platim 28 lei – tarif de student si 34 lei - tarif intreg sa ajungem de la Bucuresti la Petrosani. Autostrada de toamna iti mai arata cand si cand cate o stana cu oile cu lana de iarna. Caii liberi ma duc cu gandul la Parangul de anul trecut cand acestia il populau in numar mare.

Cenusiul peisajului este spart adesea, la limita campiilor cu dealurile, de rosul tiglelor. Si padurile din Valcea au inceput sa isi piarda frunzele. Mere rosi stau inca spanzurate in pomi. Cate o bovina paste in peisaj; un deal sau o rapa il creioneaza. Stiuleti de porumb zac inca uitati pe campuri. O pisica neagra in pridvodul casei ce tine de urat unei muscate rosii, casele dinspre deal cu caciuli de sindrila, carute obosite: toate iti inveselesc privirea de orasean care e satul de tarnacoape si groparaie si oameni nervosi.

De as putea interzice folosirea materialelor contemporane de constructie in arhitectura locurilor de tara, ...dar pana la urma despre ce arhitectura vorbesc? Azbocimentul isi face loc cu tristete in peisaj.

Garduri sunt imbracate de rufele puse la zvantat. Fanarul din gospodariile din drum imi aduce aminte de vremurile cand ma uitam pe mine in trifoiul bunicilor si nu plecam de acolo decat la gandul ca un soricel imi este prin preajma. Inca imi aduc aminte cum se vedeau din caruta bunicului – sus de tot de pe trifoiul cosit si incarcat intre lemne – campul si viile Chiseletului. Observ ca “moda” locului e ca in varful parului ce sustine fanul se pune o ulcica ori o cratita mai veche. Ce rost o avea: oare e pe post de paratrasnet?

Pe drum mai sunt martora la incarcatul merelor, caratul unui zdrobitor de struguri (ma gandesc deja la rezultatul acestuia:))

Ridicam privirea si vedem galben. O coboram si iarba vere – inca verde – este acolo. La intoarcere totul va fi alb.

Popasul de la jumatea drumului il facem la Horezu, la han (numai cu numele caci nu e nici pe departe ceva de poveste, decat una foarte trista), unde totusi berea e mai ieftina ca la orasele mari: 2,5 lei/berea rege in Romania sau 1,4 lei o halba.

In Horezu, daca ai ceva timp il poti pierde pe strada Olarilor...evident impreuna cu niste bani pentru ca nu se poate sa nu te ispiteasca vreun obiect impodobit cu cocosul local. Drumul spre manastire este vegheat de copaci galbeni de frunze, in doliu de toamna ce parca inca il plange pe domnitor.

Cea mai mare nevoie a mea a fost o foaie de hartie pe care am cersit-o de cateva ori in “descoperirea” aceasta. Nu stiu cum am uitat sa imi iau agenda si simteam adesea nevoia sa scriu, sa pun in cuvinte ceea ce vad.

In dreptul indicatorului spre Novaci parca as lasa o lacrima. Transalpina nu am cucerit-o nici anul asta, dar am o promisiune ferma ca o vom face calare pe motoare cum da coltul ierbii si uscatul asfaltului.

In Targu Jiu se urca in autocar o femeie cu o frumoasa basma negru cu rosu, cu lungi franjuri. Cobor privirea si ii remarc blugii, neasortati cu basmaua.

Defileul Jiului a devenit pentru mine o iesire anuala. Astfel, il bifez si anul acesta. Lainiciul este unul dintre putinele locuri unde linistea este parte din natura...ca si Dumnezeu.

La Petrosani aminirile de anul trecut imi sunt ghid. O gogoasa cu usturoi, smantana si cascaval trebuie din nou incercata.

Ajungem cu un taxi la telescaun si surpriza: de vreo 4 minute se oprise. Maine mai porneste iara! Functioneaza intre orele 9-16 si pana la 19 cand se anunta grupuri. Asteptam sa vina din oras cel ce ne va fi gazda si sa ne duca sus, la hotel Parang. Intre timp ii tinem de urat paznicului, bucuros sa adaposteasca la caldura doua fete inghetate de primele temperaturi de iarna.

La statia de telescaun trei catei sunt vedete, dar unul e mai cu mot. Este acelasi catel pe care si anul trecut l-am vazut cum privea si el lumea de sus de acolo din telescaun. E o mare pasiune de a lui de a ajunge sus in acest mod (anul trecut ni s-a spus sa nu coborim la prima oprire, ci la capat, acolo unde oboara si cainele). Asadar el ne-a fost ghid in telescaun. Acum, desi isi cam ia ciufuleala de la suratii de sus, nu vrea sa renunte la hobby-ul lui.

Dupa vreo doua ore de asteptare, vine un 4x4 si ne ia. Chiar nu vedeam alt tip de masina sa ajunga pe acolo, desi mare mi-a fost surpriza sa vad ca si altele mai micute au ajuns. Pe poteca, o femeie isi coboara caii de pe munte.Iarba proaspata va fi inlocuita de fanul uscat. Ce buni erau de calarit!

Hotelul Parang este gazda primitoare si nu te lasa sa te plictisesti: poti sa schiezi sau sa inveti sa te dai cu parapanta (in caz ca nu stii deja), cu saniuta sau cu bobul sau sa faci o vizita la sauna. Pentru parapanta pe mine m-au nimerit. Vad eu cum imi fac veacul pe acolo cu lectiile stabilite pentru la anul.

Un motor se aude de afara. Initial cred ca e un ATV, dar ma uit si vehiculul are doar doua roti. O motocicleta porneste in ninsoarea deasa. Da: ninsoare! Primii fulgi din iarna asta se cern in fata mea, dupa fereastra deja aburita.

O capra de munte cu picioarele din spate rupte, asezata intreetaje, ma sperie de cate ori trec pe langa ea.

Gazda ne spune prima oara despre Mesterul: un domn pe la vreo 62 de ani care are muntii la picioare de zeci de ani. In fiecare weekend urca in Parang – ca e mai aproape – si seara e din nou acasa. Maine avea cu siguranta sa vina din nou. Ne gandim daca sa mergem pe Parangul Mare – mare, Domne, mare, desi noi in afara de bocanci nu prea eram pregatite de iarna. Lasam noaptea sa ia decizia cea buna. Ne vom multumi maine doar cu cel Mic.

Sambata dimineata ne gandeam deja sa zacem toata ziua. Cobor cu Monica la micul dejun, cu gandul sa revenim in camera si sa citim toata ziua (de mult nu mai avusesem timp pentru aceasta activitate). Insa ajunse jos Mesterul – jumatate ceh, jumatate neamt, om hotarat – ne zice: “Hai! De cand va asteptam!” Mai poti sa zici ceva, sa refuzi o asemenea invitatie? Pornim agale printre fulgi cazatori din nori si impreuna cu el si cu Mogly – un caine negru si sprinten – sa cucerim Parangul. Traseul se va opri unde s-a oprit si anul trecut: pe Parangul Mic. Frumusetea locurilor nu am putut sa o admiram, privirea fiind oprita de ceata din jur. Degeaba am asteptat sa se sparga norii.

Mesterul – Uliu (Iuliu) Ulrich – ne tine frumoase si utile lectii de geografie. Ne mai vorbeste despre Alpii si Tatra strabatute in tinerete. Are obiceiul – unul frumos – de a se lua la intrecere in fiecare an, in momentul primei zapezi, cu salvamontul si s fie primul care calca zapada cu schiurile. Cel putin in ultimii trei ani el a fost castigatorul.

Vorba se lungeste la popasul facut la cabana de pe platou: noi cu un ceai, el cu un “combustibil”. Ochii se bucura de primii brazi incarcati cu zapada alaturi de conuri maronii. Coboram pana la hotel si odihna ne asteapta.

Seara, ne mai convingem inca o data de  “cat de mica e lumea”, mai ales a celor de munte. Nu e loc in care sa merg si sa nu fie o cunostiinta sau o cunostiinta a unei cunostiinte. No, frumos ase!

Duminica, la ora 9 a.m. eram postate la telescaun. Le priveam asa pline de zapada – si noi si ele, dar mai ales ele – si ne calculam cum sa ne punem...dosul in centimetrii de zapada depusi deja. Pana la urma...am tras aer in piept si “tzusti” pe el, din mers ca nu ne-am prins inainte de a il porni. Mesterul ne-a avertizat sa nu ne urcam in scaun daca nu ne-a vazut cineva. Altfel risti sa ramai acolo si sa nu stie nimeni ca esti pe cablu. El a patit-o pentru aproape o ora si nu este o amintire placuta

Peisajul vazut de sus era alb – alb. Toamna galben - rosiatica de la venire a fost repede acoperita de albul iernii.

Pentru ca ne-am pus fundul in telescaun am platit 8,5 lei (dus..sau intors in cazul nostru), iar taxiul a mai fost 12 lei.

In timp ce coboram tremurand in telescaun, il vad pe Mesterul. Ne salutam si ne zambim cu gandul la cucerirea varfuletului de ieri. Avea cu el schiurile si probabil ca intr-adevar a fost primul schior din anul acesta in Parang.

Saritul jos din scaun a fost floare la ureche. Un puiut negru de catel probabil ca se bucura de prima zapada. Era un adevarat spectacol sa il vezi asa negru cum se joaca in zapada pufoasa.

Inauntru gasim doi batranei care asteptau deja un taxiu chemat. Noroc chior! Si norocul a fost si mai mare cand am vazut pe chipurile lor batraneii de demult, chipuri pe care foarte rar le gasesti azi. Coborau in urbe ca sa vanda lapte. Conversatia cu ei mi-a adus aminte de bunici, bunicii de la tara care nu mai sunt, bunicii alaturi de care ai vrea o viata sa ramai nepot. revazand fotografiile de anul trecut, i-am recunocut si pe ei. Asadar, daca ai drum pe acolo, vorbeste cu ei: tu vei fi cel care va avea de castigat.

“Razi, domnisoara, razi, dar noua nu ne place zapada!” exclama batranica la bucuria noastra pentru nea.

In taxi aflam ca in Petrosani asta nu e nicidecum prima zapada din iarna asta. In septembrie, norii au mai cernut neaua. Taximetristul stia deja ca eu si cu Monica am fost cu “Mesterul” pe munte. Ma gandeam daca nu stie de fapt tot Petrosaniul. Iti dai seama ca Mesterul a avut cu ce se lauda. Cei doi batranei ca din povesile lui Creanga ne fac “tai-tai” la plecare..adica “pa – pa” in grai orasenesc.

In autocar (pentru care am asteptat mai bine de doua ore) nu am mai prins locuri, asa ca trebuia sa ochim cate un loc liber la fiecare coborire, in caz ca nu era deja ocupat prin rezervare. Am vrut aventura si nehotararea noastra din timp asupra mijlocului de transport de intoarcere (initial stabilisem sa venim cu trenul) ne-a costat o oboseala mai mare decat ne asteptam. Dar aventura isi are si partile ei frumoase, cum ar fi in cazul meu norocul de a nimeri din Petrosani locul de langa un tismanean care mi-a povestit istoria Vaii Jiului. Constructia a inceput in jurul anului 1948: “Aici s-au format constructorii nostri! Si se muncea cu carca, nu cu tarnacopul” imi spune batranul. “Tinerii de pe la 20 de ani veneau si munceau aici, apoi aveau un loc de munca mai bun sau un loc la facultate asigurat”. Imi mai vorbeste cu incantare despre stratul de zapada de la Hateg, una dintre depresiunile pe care le iubesc cel mai mult in tara asta. “Soferul pesemne ca o avut un mare simt de raspundere”.

Valea Jiului e de vis...daca privesti in sus si nu in zecile, sutele, milioanele de pungi aruncate care pe unde. E trist cat e de murdar Jiul.

"Inconjurata de munti care se apropie, ba chiar pe alocuri trec de 2000 de metri inaltime, Depresiunea Petrosani este adesea numita de localnici << Valea Jiului >>, desi denumirea aceasta este impropie, deoarece valea acestui rau, dupa ce iese din cotlonul de munti printr-un defileu ingust si intortocheat, strabate tinuturile gorjene si cele ale doljului, unde se tot largeste, iar apele raului, desi se aduna din toatedealurile de-a dreapta si de-a stanga, pana ajung la albia cea mare a Dunarii, tot Valea Jiului se cheama pe cei 348 km lungime. dar acolo, in munti, valea estetotul: ea aduna oamenii si asezarile, drumurile si circulatia activa, pe aceasta o cunosc cei ce trec in fuga masinilor ori a trenurilor dintr-o parte si in alta a muntilor ori in lungul depresiunii, pe aceasta o cunosc ce udeosebire chiar localnicii, caci ea polarizeaza activitatile si miscarea zilnica. muntii se vad pe margine, uneori invaluiti in ceturi, alteori stralucind in soare." Victor Tufescu - "Oameni din Carpati"

Observ indicatorul spre culele de la Maldaresti si imi bifez ca destinatie pe viitor. La marginea localitatii, o satra cu vreo 20 de carute cu coviltir si-a pus
 tabara. Cai liberi isi duc traiul in ploaia marunta. Povestea nu s-a sfarsit inca.

Imi aduc acum cuvintele care mi-au facut cunostiinta cu un nou – si sper etern – prieten: “Un prieten este o persoana alaturi de care poti tace confortabil”. Tac si ma gandesc deja la ce a fost, dar mai ales la ce urmeaza!

______
Autor: Cornelia Florea