Poveste cu frunze

Iubesc toamna!



Este anotimpul caruia i-as face o declaratie de dragoste in fiecare zi... in fiecare zi cu soare. Deci, oda toamnei!

Si ce poate fi mai mangaietor pentru spirit cand impletesti trei pasiuni: motocicleta, fotografia si calatoria, toate intr-o zi de toamna? Iti zic eu: trei zile de toamna, cu aceleasi activitati imbinate, cu tot cu prieteni alaturi.



Ma durea o zi cu soare in oras, si sambata pe deasupra. Motociclete treceau pe langa mine in convoi. Imi vine un gand pe care nu il linistesc decat suind in sa. Care sa ca a mea e deja la iernat?

Primul gandit e un prieten care tocmai isi pornea motorul. Il rog sa faca o mica escala si sa ma ia si pe mine. El: prima oara lua pasager; eu: aveam nevoie de  doza de adrenalina, gandind ca risc un pic, dar nu mare lucru ca omul e cumpatat si de incredere si doar am mai fost la drum impreuna, fiecare in saua lui.



Cum este deja ora 3 p.m., hotaram sa dam o fuga colea, langa casa, pana la Snagov, destinatie de evadare pentru orice tura spontana pe langa Bucuresti. Iubesc toamna si mai ales toamna in padure, cum isi face ea de cap in culori.

Regasesc padurea de la Snagov inundata de splendoarea din frunze arse de octombrie.


Mai vine si un duminica, in alta saptamana, cu mai mult soare. Cum deja incalzirea e facuta, Florin cedeaza repede rugamintii mele de a da o fuga la padure, de data asta pana la Comana, alta destinatie de urgenta motocicistico-biciclistica.



Complotez de multa vreme sa cuceresc si aceste meleaguri, atragandu-mi atentia si anul trecut cand am traversat Dunarea calare in saua mea. Imi mai vine o idee in minte si mai dau un telefon, la gandul ca drumul e frumos cu oameni si o intreb pe Irina daca nu doreste sa isi plimbe si ea BMW-ul alaturi de Transalp. In mai putin de jumatate de ora ne intalnim si iesim spre Comana.



Oprim mai intai la Manastirea Comana, cea a carei istorie se leaga de numele lui Vlad Tepes si despre care exista ipoteza ca aici ar fi ingropat. Zidurile vechi ne privesc resemnate de anii trecuti peste ele.



Reusim sa facem ceea ce nu au reusit turcii: ca cucerim locuri neumblate de noi pana acum.



In meandrele Neajlovului toata lumea cauta dintii lui Sinan Pasa, dovada, probabil, ca George Cosbuc inca mai este citit.



Podete si puntii de lemn cu suspine ne fac accesul mai usor peste apele ce se revarsa catre Dunare.



Ca si in alte popasuri ecumenice, imi promit sa mai pun mana pe o carte de istorie.



Alegem de pe harta drumul ascuns printre copacii cuceriti de toamna.



Nu imi imaginam atata frumusete intr-o campie si, ca sa imi fie rusine ca nu am stiu, regiunea este considerata a doua dupa Delta Dunarii ca importanta faunistico-vegetativa.



Parcul Natural Comana este primavara prilej de sarbatoare atunci cand infloreste bujorul. Si mai aflu ca e rezervatie si de margaritar (lacramioara), exact floarea mea preferata (alaturi de liliac). :)



Facem si un pic de echilibristica, ajungand la ceea ce candva era o locuinta lacustra...sau un fel de cort.



Din pacate, lemnul a cam putrezit, iar interes nu prea are nimeni sa reamenajeze traseul.



Visez la o revenire in zona, pe ape.



Mai dam o tura peste sleaurile din padure si facem cale intoarsa la sosea.



Din mers, vad ceva ce probabil nu as fi vazut daca eram la ghidon: Casa Memoriala Gellu Naum. Oare aici s-a nascut Apolodor, pinguinul calator?



Seara se lasa, dar ajugem, totusi, si la Giurgiu, il traversam in fuga, bem o ciocolata calda/ceai/cafea si ne intoarcem in oras, cu gandul la o noua evadare, prin alta padure, in alt weekend.
Cum pentru weekend se anuntau cam 20 de grade pozitive, planul de iesire din granitele Bucurestiului se tese repede in mintea mea.



Cum vreau sa ma bucur cu cat mai multi prieteni motociclisti de asta, trimit mai multe invitatii, iar rezultatul este ca plecam la drum(ul national 1) cinci motociclete, cu doua motocicliste si trei motociclisti la ghidon...si eu pasager.



Traseul il fac cu mirare si cu bucurie ca mai sunt locuri de descoperit. Stabilim ca motive de deplasare - nu ca drumul in sine nu e mai important decat destinatia - conacul de la Brebu si ruinele Micului Trianon de la Floresti.



DN1 mi se pare mai haotic decat de obicei, aglomerat de toti cei care doreau sa ajunga pe Valea Prahovei intr-o zi de toamna - primavara.



Facem o prima regrupare la o benzinarie din Campina, apoi mergem mai departe si reusim sa facem de vreo trei ori dus - intors, ratand directia catre Brebu. Tot raul spre bine, ca de obicei, caci ajungem pe o minune de drum: Campina - Sipote - Barajul Paltinul.



Serpentine urca si coboara, ca o simfonie printre copacii scuturati de podoaba de peste an. Sufletele noastre canta da bucuria intamplarii si fiecare din noi isi promite sa revina candva pe aceste meleaguri.



Pentru ca tot suntem in zona si pentru ca nu mai poposim de data asta la Brebu, oprim, totusi, la Barajul Paltinu de pe Doftana.



Cum eu si cu Florin am mai avut o tentativa cu cateva luni in urma si ne-a oprit atunci furtuna, acum ne bucuram de cum se scalda soarele in lacul de un albastu de mare.



Urmeaza apoi sa descoperim ceea ce imi doream de mult: Micul Trianon.



Povestea Palatului de la Floresti - care nu avea sa fie locuit nicicand - este terifianta. Lipsita de noroc in ceea ce priveste noptile de bal visate intre zidurile celor sapte sali planuite de domnita Alice, fiica Nababului Cantacuzino, bijuteria arhitectonica a fost devastata de razboaie si de neglijenta umana.



Mult mai mult noroc a avut, insa, palatul Cantacuzino din Busteni, constructie oarecum contemporana cu Micul Trianon.



Pentru a patrunde in curtea domeniului, nu trebuie sa urmam indicatoarele, ci, dimpotriva, sa mergem inainte, prin stanga zidurilor. In dreptul micii benzinarii de pe partea stanga a drumului principal se face o mica straduta intre case. Daca nu am fi intrebat, nimeream destul de greu intrarea.



Si soarele apune dupa ziduri... Si noi incalecam in sa (sei)... Si alte calatorii vor urma.



______
Autor: Cornelia Florea