Peuple de l'Herbe

C�nd Merkozy, experimentul neoliberal pe jumătate om, pe jumătate �ndemn la muncă, anunța moartea multiculturalismului, băieții de la Peuple de l'Herbe zăceau probabil pe undeva pe un bean bag imens și zdrăngăneau la chitară. Păi cum adică? Tocmai li s-a constatat decesul și uite-i bine mersi cum deschid �ncă o pungă de chips.

Peuple de l'Herbe �nseamnă multiculturalism, eclectism, haos creativ. Muzical, sunt niște imigranți. Veniți din jungle, dub, hip-hop și rock, discografia lor e o �nc�lceală de stiluri mai nebună dec�t o suburbie pariziană. Sunt datori Maghrebului, Caraibelor și Londrei �n egală măsură.



Iar �nainte ca �ntreaga lume să devină un mare dot com, imigranții cu bilet de Paris �și �mpachetau muzica �n valiză și făceau audio streaming la colțul străzii. Așa, din multiculturalismul ăsta luat la rost de lumea bună și plicticoasă, s-a născut Peuple de l'herbe. Iar ei trăiesc tocmai bine și acum, c�nd alții țin morțiș să facă din Europa un salon de geriatrie, alb-caucazian ca laptele văcuței din Alpi.

Vineri, diversitatea asta s-a mutat din Lyon �n Timpuri Noi. Publicul s-a �nghesuit �n Atelierul de Producție, unde s-a bifat și un hat-trick de cozi - intrare, garderobă și bar.

Seara a �nceput cu autohtonii VRT și Blanoz. Primul a pregătit cu o selecție fină de piese, cu un bass care a zguduit p�nă și peștii cu două capete din D�mbovița �nvecinată. Au urmat Blanoz, �nvecinați și ei cu Peuple de l'Herbe - electro instrumental cu influențe variate, de la hip-hop la jazz și șlagăre rom�nești.



Apoi vine r�ndul francezilor. Unul strigă ceva �ntr-o engleză cu accent circumflex. Spune de București. Perfect, au nimerit-o. După at�tea abrambureli geografice, rom�nii au devenit exigenți ca o profesoară de școală veche. �ncepe spectacolul. Doi vocali, daca am numărat bine, strigă, aleargă, c�ntă și pun lumea �n mișcare. E și ceva punk �n aer, cuvintele se �mpleticesc, beaturile pică uneori dezordonat, sonorizarea e bună, dar nu ideală. E ok, e live.

Peuple de l'Herbe au ținut-o tot așa, piesă după piesă, cum fac de vreo 15 ani fără să obosească. Eu, �n schimb, am cedat �ntr-un final și am �ntins-o acasă, �n timp ce ei bubuiau �n continuare pereții atelierului.



foto: yazee.ro


______
Autor: Romulus Petcan