Pe Fuji

Multe lume a auzit de Fuji, Fuji film vreau sa spun. Altii au vazut macar o data imaginea muntelui din departare,dar putini cred ca au avut placerea sa urce pe muntele asta. Nu intelegeam de ce toata pozele cu Fuji erau de la departare, nici una nu arata ce e pe munte. Dupa ce am urcat, am inteles de ce.
Fuji nu e trecut la categoria muntilor greu de cucerit, are doar 3,776m si daca ai sa citesti site-urile de specialitate de pe internet o sa vezi ca toata lumea spune ca nu e greu dar nici unul nu mai vrea sa repete experienta. “You are wise to climb Fuji once and a fool to climb it twice.” Pentru ca statusem de ceva timp in Japonia si credeam ca orice gaijin(strain) ca trebuie sa urci Fuji pana pleci, mi-am convins niste prietenii sa mergem impreuna pe Fuji.



Fuji are mai multe cote, pana la cota 5 poti ajunge cu masina de acolo in sus e salbaticie curata. Pentru ca nu vroiam sa pierdem mult timp am hotarat sa urcam noaptea. Era o zi de vineri, sfarsit de saptamana. Am ajuns la cota 5 noaptea pe la 10 si prietenele mele japoneze au vrut sa doarma sa se refaca dupa o saptamana de munca si 2 ore de drum din Tokyo. Eu facem pe viteaza, nu o sa dorm tocmai acum cand muntele e la 2 pasi.

S-a facut 12 noaptea. Toata trupa s-a imbarcat si am inceput sa urcam. Nu inainte de a face o mica oprire la templul pentru binecuvantare si dezlegare la urcat. Cu binecuvantarea luata si energie maxima ne-am avantat in sus. Stelele ardeau pe cer, mii de luminite se vedeau pe tot muntele, noaptea era neagra ca taciunele si nu vedem nimic in fata. Dar ce aventura, ce nebunie era. O stea cazatoare. Minune divina. Sa ne punem o dorinta. Toata lumea era intr-o stare de zile mari. Nici unul foarte activ de felul lui, eram intoxicati de aventura asta. Ei, daca lucrurile ar fi ramas asa…



Dupa vreo jumatate de ora de copaceii si drum placut, am ajuns la stanci. Bucati poroase de stanca care pareau ca se pravaleau cu tine. Ne-am scos manusi si am inceput catararea. Se vedeau lumini multe si foarte repede am ajuns la cota 7. Mai erau 3 cote pana sus, asa ca avantul nostru era in plin. Dupa vreo 2-3 ore de catarari, stele cazatoare si minuni, eram tot la cota 7.

Ce nici un site pe net nu spunea era ca pana la cota 7 se ajungea foarte repede, de la 7 in sus muntele era plin de cabane unde ai fi putut sa te odihnesti, sa dormi o ora intr-un futon(saltea tipica japoneza) sau sa mananci ceva. Asta daca iti faceai rezervare cu cateva saptamani bune inainte, ceea ce noi nu facusem pentru ca vroiam sa cucerim muntele dintr-o rasuflare. S-au dovedit a fii mai multe…

Si am inaintat, si am alunecat si am luat-o de la capat. Am ajuns in sfarsit la cota 8. Se facuse deja ora 4 si incepea sa se intrevada cate un firicel de lumina. Lumina nu ne incalzea decat oasele pentru ca privelistea devenea din ce in ce mai dezolanta. Un munte de cenuse rosiatica.



Pe la 5 dimineata a rasarit si soarele. Toata lumea si-a montat aparatele de fotografiat, fiecare straduindu-se sa prinda un loc mai bun. Se vedea o usurare teribila pe fetele tururor. Pentru asta batusem tot drumul asta. Nu eram in varf dar eram aproape.

Momentul sublim a durat cateva minute, feerie de lumini, nici o cladire care sa le orbeasca. Lacul de la poalele muntelui se vedea jos stralucind in lumina calda a soarele. Si aici se termina romantismul. Pentru ca muntele asa cum se arata el in toata goliciunea lui era un morman de gunoi. Gunoi de lava rosiatica.
Stiam din carti ca Fuji este un vulcan adormit, dar realitatea ne-a lovit puternic. Nu era pic de verdeata, tot muntele clacotea de praf rosu si bucatele mici de lava pietrificata.

In cateva minunte soarele iti pisca pielea, aerul era tot mai rarefiat si noi atingeam momentul de criza. Ciocolata si batoanele de proteine nu mai foloseau la nimic. Fiecare raspundea la altitudine in fel si chip: unii nu mai vroiau sa urce si se tranteau pur si simplu pe jos si adormeau, altii inrujau de toate cele frumoase, altii aveau mai multa energie ca niciodata. Nici eu nu eram prea bine, dar eu fusesem cu ideea asta nastrusnica, asa ca rolul meu era sa le spun ca totul o sa fie ok. Dar nu era deloc ok, nu mai gandeam clar si o durere de cap isi pusese stapanire pe tamplele mele. Nu era bine deloc, dar incepea sa se vada serpuind drumul ce ducea la varf.

In varful muntelui ca o sfidare la efortul pe care il depusesem se inaltau maiestosi 2 lei si o poarta simbolica. Nimic nu mai putea sa umple disperarea pe care o simteam. Ajunsi sus am adormit instantaneu pe marginea craterului care se vedea ca o gaura imensa in pamant. Tot ce vroiam era sa dorm. Dupa 2 ore de chinuiala pe pietre, hotaram sa coboram. Coborarea trebuia sa fie mai usoara si mai scurta pe un alt drum de cat cel pe care venisem. Ni se parea ca dupa noaptea precedenta nimic nu mai putea sa fie mai rau. Intoarcerea avea sa fie mai dura ca urcarea. Un praf rosiatic se ridica cu fiecare pas pe care il faceam. Ne dadusem cu crema de protectie si tot praful ala intra in tot ce apuca, aveam sa descopar mai tarziu.



Daca la urcus am incercat sa incurajez pe toata lumea, acum tot ce vroiam sa fac era sa ma rostogolesc la vale printre pietricele si praf si sa ajung asa mai repede jos. Nu imi mai pasa de nimic, de haine, de mine, tot ce vroiam era sa se termine odata.
Am urcat in 6 ore si am coborat in 4. Dupa 3 ore de praf si pietris, verdele pomilor era de o frumusete inabusitoare.

Ajunsi jos printre lume, printre masini si vanzoleala specifica, tot ce traisem acolo sus mi se pare un moment pierdut in timp. Nu mai eram acelasi om care urcase, simteam ca am depasit un moment critic de care nu mai vroiam sa imi aduc aminte. Asa ca am mancat o inghetata.

O saptamana intreaga am visat numai lava, praf si muntele ala mi-a bantuit visele. Cobararea scarilor era insotita de scranjneli din dinti. M-am gandit ca povestirea asta o sa imi aduca aminte de tot ce am patimit acolo. Dar tot ce imi aduc acum aminte e feeria de culori a soarelui si gustul rece de inghetata.
Fii inteleptul care urca o data pe Fuji, nu prostul care incearca a doua oara...








______
Autor: