No problem, mon

Ar fi trebuit sa incep cu povestea venirii mele aici: excursia era planificata pentru Cuba, insa dupa ce am vazut harta Insulelor Caraibe am remarcat ca Jamaica este la o aruncatura de bat de Cuba (rusine mie!). Deci, decizia a fost simpla - exploram insula 4-5 zile. Si uite asa am ajuns in Jamaica.



In afara de a ne rezerva masina la telefon, nu am avut nimic aranjat de-acasa -- poate ar trebui sa mentionez aici si ghidul de lonely planet care a ajutat enorm.

Despre masina: e destul de simplu de rezervat pe internet o masina pentru ca mai totul in Jamaica este orientat spre turism; (fiind fosta colonie engleza) se conduce pe partea stanga!!! -- a fost destul de dificil in prima zi, dar cata vreme am mers dupa masina din fata eram in siguranta; cutia de viteze este automata - la inceput pare dificil, dar dupa ce te obisnuiesti, e de un adevarat ajutor in aglomeratia de pe insula; ar mai merita de metionat replica unui angajat al firmei care ne-a inchiriat masina atunci cand ma vazut un pic mai agitat:'Just relax man,it's Jamaica. You can have drink and drive; you can have a joint and drive....!!! .. Ya man, it's Jamaica man' Concluzia: zambeste si bucurate pentru ca esti intr-un paradis tropical, :) unul scump, dar totusi paradis.



Am aterizat in Montego Bay , ne-am luat masinutza si am inceput cu partea vestica a insulei. Am innoptat in Negril. Statiunea este una noua. Se pare ca acum cateva zeci bune de ani aici era pustiu - in afara de ceva pirati ; dar datorita nisipului auriu , a apei calme si apusurilor superbe, au inceput ca apara mici pensiuni. Acum ele se intind pe 11km de-a lungul coastei. E un loc ce are un aer de Vama Veche; multi tineri, viata curge linistit, ciuperci halucinogene si ganja pe la toate colturile. Cazarea la un fel de pensiune, cu camere de 2 locuri si minima dotare, a fost cam la 70 dolari camera pe noapte.

In prima dimineatza pe insula am facut cunostiinta si cu micul dejun local: akee cu peste sarat si cu ‘festival’ – d e l i c i o s. Akee este un fruct care, dupa ce este un pic fiert si prajit, are gust apropiat galbenusului de ou (viziunea mea). Festival este un fel de gogoasa facuta din fructul de paine. (in poza este masa pe care am primit-o pe avion; cea de pe plaja arata mai bine - cel putin ca 'design').



Am facut baie la 8 dimineata intr-o apa de cristal. Temperatura era idea – vreo 22-23 de grade atat in mare cat si afara. Cu greu ne-am desprins de pe plaja sa ma vedem si ceva din imprejurimi.



In supermarket am avut placuta supriza sa intalnim mai toate marcile capitaliste gen Cola, Heineken, Snikers… spre deosebire de tara vecina – Cuba. O alta surpriza am avut-o cand am ajuns in magazinele de suveniruri ale caror proprietari erau chinezi sau indieni (nu uitati ca Jamaica este o tara in care noaptea distingi oamenii numai daca au ochii deschisi).

Din pacate, cascadele mai sunt inchise, drumurile foarte aglomerate si, daca nimeriti in sezonul ploios ca si noi, apa cade din belsug.

Citim in ghid despre un loc destinat iubitorilor de natura: Roaring River. Asa ca parasim coasta si urcam un pic in munte. Drumul marcat foarte prost ne facea sa ne oprim aproape la fiecare intersectie. Bineinteles ca trebuia sa apara un localnic care sa se ofere sa ne indrume (parese ca mergea in aceeasi directie). Nestiind bine pe unde trebuia sa mergem, am acceptat 'provocarea'. El avea un mic motor si mergea in fata nostra, noi in masina abia ne tineam dupa el pe drumurile destul de inguste si plie de gropi. Peisajul era incantator; am trecut printre lanuri de trestie de zahar; am vazut pentru prima oara planta ce mie imi seamna mult cu stuful deltei noaste.



Ajunsi in ceea ce ce cred ca ar fi fost Roaring River (nu era nici un semn care sa confirme, iar localnicii spuneau orice sa-i iei ca si ghizi) am fost indrumati spre o ghereta unde trebuia sa platim taxa de intrare. Tot de aici ne-am pricopsit si cu un ghid. Neprimind nici o chitanta, nici acum nu stiu daca am ajuns unde ne indica Lonly Planet. (pana la urma nu a mai contat pentru ca experinta a fost oricum 'de-facut'). Ghid ne-a fost un pustan din 'comunitatea' locala (asa o numeau ei). Aici am aflat si ce inseamna 'jerk chicken' - mancare ce o gasesti la fiecare colt de strada: este un fel de friptura de pui, in care carnea este mult condimentata si are un gust dulceag. Se prepara in butoaie de de metal facute gratar :) Pofta buna!



Am ramas surprins cat de multe plante si fructe folosesc in hrana de zi cu zi. Aici am vazut pentru prima oara cum arata Akee si cum se culege el, cum arata fructul painii, ierburi care au iz de ustoroi sau lamaie. Am facut cunostinta si cu 'planta timida' (shy plant) si povestea ei care m-a fascinat. Este o planta pitica (se ridica doar vreo 5-10 cm de la sol) care are niste frunzulite mici - seamna cu o feriga cu frunzele 'intrate la apa'. Partea interesanta este ca frunzele ei se strang pe tulpina atunci cand sunt atinse si stau asa vreo juma de ora; dupa care isi revin. Si...ca sa vedeti mod de intrebuintare: se plantau pe suprafete mari in jurul plantatiilor unde erau sclavi. Daca vreunul reusea sa scape, si 'pazitorii' se prindeau repede ca a fugit, putea fi prins rapid observand 'plantele-timide' cu frunzele stranse...

Tot aici am facut si o baie in izvoarele naturale ce 'intinereau' - poate ca nu am fost mai tineri dupa baie, dar sigur ne simteau mai vioi si mai relaxati; nervii si muschii nostrii au fost foarte incantati.



La inserat am alergat inapoi spre Negril pentru ca in prima zi a fost nor si descrierile din ghid despre cum arata totul la apus te faceau sa visezi; DAR …se facea noapte la ora sase si era (din nou) nor; asa ca apus – iok. Supararea a trecut destul de repede stiind ca vom mai avea parte de inca o dimineata cu akee si balaceala matinala.

Ziua ce a urmat, am ridicat tabara si am pornit pe coasta sudica, admirand bogatia vegetatiei, saracia locuitelor si lejeritatea nonsalanta cu care isi vedeau de ale lor bastinasii. Am ajuns spre amiaza in Mandeville – un oras marisor si foarte putin turistic – lucru pe care l-am observat imediat – nimeni nu se oferea sa ne arate 'minunatiile' turistice din zona, sa ne vanda sau pur si simplu sa ne ceara ceva. Strazile erau la fel de aglomerate ca si cele din Bucuresti; in consecinta, ne-am invartit juma de ora pana sa gasim un loc de parcare.



Am explorat ceva ce semana cu centrul orasul – asemanarea care-mi vine acum in minte este zona Basarab; la fel de murdar, neingrijit si inghesuit.  Nu am avut curajul sa pun aparatul la ochi sa fac poze; am facut ce am putut tinand aparatul in mana cam in dreptul soldului pentru a nu trezi suspiciuni.



Am intrat si intr-o piata locala unde pe langa binecunoscutele banane, ananas si mere, am gasit si papaya, un tip de mango si tot felul de alte fructe si legume pe care nu le mai vazusem. Din fericire mai toata lumea vobeste engleza, asa ca dupa o tura de studiu, am intrebat pe cei mai zambareti ce vand si cum se mananca. Am cumparat si ceva fructe – din pacate nu mai stiu numele lor. In schimb am luat niste banane delicioase – o specie in care fructul e un pic mai mic,  cam la jumatatea celui bine cunoscut.



Am plecat destul de tarziu din Mandeville si ne-a prins noaptea pe munte (tinand cont si de faptul ce ca se face noapte la 6). Jamaica are un impresionant lant muntos in centru, ajung si la peste 2000m altitudine. Singurul mod de a evita o traversare este sa mergi pe tarm. Noi am vrut sa ajungem in partea de nord, asa ca am excaladat un pic. Drumurile sunt destul de inguste si mai ales cand ploua si mai e si noapte, a trebuit sa mergem cu 20-30 de km/h. Am ajuns in jur de 10  in nord si ne-am cazat la niste arabi (!!!...in Jamaica) in apropiere de Runaway Bay.

Ziua urmatoare ne-am invartit in jurul turisticului Ocho Rios. Aici sunt vaporase cam de 4000 de pasageri, pline (in marea majoritate) de americani doritori de disctractii exotice. Din cauza asta orasul e impanzit de ‘vanzatori’, iar zonele turistice sunt pline de mascarici care nu stiu cum sa se strambe mai bine pentru a-i distra pe zgomotosii vaporeni.  



Pentru ca ploua, nu am mers la faimoasa Dunn’s River fall dis-de-dimineatza cand era pustiu (se urca prin cascada). Am ales sa ne luam micul dejun in Ocho Rios. Am gasit in ghid un restaurant ce se numea ‘Calea Sanatoasa’ (in traducere libera) unde aveau un meniu vegetarian delicios. Cum intre timp a aparut si soarele, ne-am intors spre cascada. In drum vedeam si vasele de croaziera din port ...erau 2 .. deci 8000 de posibili turisti! Asa ca pe drum ne-am obisnuit cu idea de mult popor, dar pregatirea a fost cam degeaba pentru ca ce am vazut acolo a intrecut orice previziune; buluc de turisti pusi pe fapte mari, plus localnicii care aproape ca trageau de tine sa te uiti la marfurile lor.

Nu am plecat pentru ca eram curiosi cum ‘se prezinta’ mult faimoasa cascada. Daca o privesti in zorii zilei cand aventurieri inca nu sunt prezenti, cred ca nu este asa speciala. Este o cadere de apa intr-un peisaj luxuriant, pe mai multe trepte care se termina in ocean :D



Cand vin turistii se fac siruri de cate 20-30 de persoane care, tinandu-se de maini, incep sa urce pe cascada in sus. A fost chiar placut. In locurile un pic mai involburate era si un pic de adrenalina, dar in medie urcusul era facil. Distractia venea mai mult din insiruirea de ‘victime’ si de la mascaricii de pe margine care vazusera prea multe emisiuni americane de divertisment.

De aici am plecat spre Chukka Cove unde am vrut sa incercam o alta atractie locala – plimbare cu caii pe langa si prin ocean. Si aici a fost fain, cel putin din prisma faptului ca nu am urcat pe un cal niciodata. Inceputul a fost mai usor decat ma asteptam pentru ca mergeam in sir indian iar caii stiau ca trebuie sa mearga unul in spatele altuia fara nici o ghidare din partea noastra. Singurele probleme le-am avut cand sirul se oprea iar caii incepeau sa pasca… nu era usor sa-i scoti cu botul din boscheti. Momentul cel mai placut a fost atunci cand am intrat cu caii in ocean si i-am alergat un pic.



Spre seara am pornit spre Port Antonio. Drumul in constructie ne-a ingreunat foarte mult inaintarea; cred ca am mers cu o medie de vreo 20km/h. Insa efortul a meritat pentru ca orasul are un aer european …medieval.

Dimineatza urmatoare ne trezim cu noaptea in cap pentru a savura ultima zi in Jamaica (cel putin asa era planul de-acasa). Si asa a inceput o zi ce cu greu o s-o uit.

Dupa cum ziceam, ne trezim pe la 6. Inainte sa ma apuc de orice, vorbesc cu gazda de micul dejun. Dupa ce insghebam cu greu o conversatie aflu ca nu mai are decat o portie de ‘mic-dejun-jamaican’, adica (deja) mult-iubitul akee cu salt-fish. Ne intoarcem la bagajele noastre si, dupa ce am incarcat totul in masina, deja salivam. Ajungem in bucatarie si …. stupoare: gazda ne spune ca nu mai are micul-dejun, cineva inainte il comandase pe ultimul. Ma uit la masa si vad ca am fost confundat cu un tip inalt la vreo 1.90, blond si cu parul periutza. Inghitim in sec, ii uram sanatate gazdei si plecam sa ne cautam norocul in alta parte. (cred ca fumatul de ganja era interzis decat penrtu oaspeti).



In oras am gasit destul de repede un fel de restaurant (tot cu ajutorul ghidului de la Lonely Planet – care ne-a ajutat enorm). Ne-am bucurat cand cam aflat ca au mic-dejunul jamaican. Dupa jumatate de ora de asteptare (cred ca va imaginati continuarea…) no akee. Am primit un ‘jerk-chicken’ de mai marea frumusetea. Tinand cont ca nu mancam carne… va imaginati ce fericiti am fost. Cel putin bananele fierte si cele murate (ce au venit ca si garnitura) nu au fost rele.

Am ales drumul pe coasta estica crezand ca este mai pitoresc si poate mai avem ocazia sa ne mai balacim un pic (alternativa era un drum de munte, ingust, care ne urca pe la 1500 de metri). Din pacate soarele s-a lasat asteptat, asa ca nu am avut decat opriri scurte de admirat peisajul. Pe la jumatatea drumului, remarcam cu surprindere un vitezoman de localnic care incetineste brusc si trage pe stanga (!!) in mijlocul pustietatii; dam sa-l depasim, cand vedem baltoaca din fata. Ezitam un pic, dar inaintam – noroc ca atunci cand intram in balta vedem in fata un jeep cu farurile jumatate in apa. ‘Drumul e inundat’ zice nenea. ‘Daca eu nu am putut sa trec, voi sigur nu aveti cum’. Facem un consiliu. Vitezomanul zice ca stie un drum mai prin munte care ocoleste bucata asta de drum.



Deci ne incolonam pe un drum tare ingust de munte care in multe locuri arata ca un tunel – vegetatie de jur imprejur. Ne tinem cu greu dupa localnici; noroc ca sunt draguti si la intersectii ne asteapta si pe noi. Dupa vreo 45 de minute de plimbat pe coclauri ajungem din nou spre tarm. Cred ca deja intuiti ca balta era la intersectia celor 2 drumuri…..

Si asa, iata-ne in mijlocul unui lan de trestie de zahar; blocati – ca sa ajungem in Kingston pe drumul de munte ne mai lua cel putin 6-7 ore – avionul nostru pleca cam in 5 ore. Ii intrebam pe ‘parteneri’ ce au de gand sa faca. Raspunsul a venit foarte natural: “Asteptam”….Cica daca nu ploua, potopul se calmeaza in cateva ore. Atunci vedem si satenii din satul vecin traversand balticica – apa era pana la brau. Deci …asteptam.

Pentru ca lucrurile nu erau deja destul de complicate, incepe sa ploua marunt ….si apare si o gasca de vreo 10-15 localnici care tot se ofereau sa impinga masina – daca porneam motorul era trist. Refuzam politicos…numai ca ei nu pleaca de acolo.

Noroc ca ploaia se opreste in jumatate de ora si apele incep sa scada….dar asa incet…. Un jeepan nu mai rezista si se inhaiteaza cu localnicii. ‘Partenerii’ nostrii zambesc. Ii vedem noi cum se tocmesc un pic, iau banii si incep sa impinga bolidul. Totul pare bine si frumos pana in momentul in care ajung la mijlocul baltii si toti se departeaza de masina. Scena dureaza vreo 5-10 minute. Apoi continua si trec cu succes. Povestea din spate: iau dus pana la mijloc, unde era apa mai mare, moment in care au cerut mai mult bani…aici incep certurile. Cu cat stateau mai mult acolo, cu atat probabilitatea ca apa sa intre in masina crestea. Realizand asta oamenii nostrii pluseaza si ies din belea.



Noi stam cuminti si asteptam…. deja asteptam de vreo 4 ore. Am vazut masini incumetandu-se din partea opusa, insa cand le-am vazut ca au ajuns cu apa de doua palme in masina, am zis ca nu-i de noi asta. …deja se insera asa ca am hotarat ca vom face exact ce vor face si partenerii. Dupa vreo 5 ore de stat, cand apa ajungea cam la genunchi, au ajuns la concluzia ca este cazul ca mergem si noi. Am lasat masina pe mainile unuia dintre ei. Am stat cu pumnii stransi. Daca intra apa in masina, eram buni de plata. Teava de esapament a masinii din fata era deja jumatate in apa. Apa bolborosea sub masina si ma simteam ca intr-o barca, cel putin asa imi ziceau talpile care atingeau podeua. ... Am ajuns cu bine la jumatatea distantei unde era si un punct mai inalt, deasupra apei, unde ne puteam trage sufletul. Nu patisem nimic; insa ce vedeam in fata nu era de loc promitator – o alta balta, insa de data asta apa nu avea unde sa se scurga pentru ca era intr-un fel de vale… Imputita situatie. Ne mai uitam la alte masini care trec din partea opusa – tot apa inauntru cand deschid usile.

Era deja tarziu …se insera…asteptasem deja peste 5 ore. Se pare ca decizia este sa continuam; ceea ce si facem. Emotiile au fost la inaltime, dar scapam cu bine…. Norocul nostru a fost ca am avut masini noi (cel putin in comparatie cu cei-cu-apa-in-masina). Apa trecuse oricum de pragul usilor…dar nu a intrat.

Am scapat din balta….dar eram la 2 ore de aeroport si avionul nostru decola chiar in clipa aia. Telefoanele erau moarte pentru ca nu am avut adaptor de priza (jamaicanii au prize stil american). Asa ca inghitim in sec si ne continuam drumul.

Peripetiile nu se temina aici: nu mai aveam bani lichizi, bancomantul din aeroport nu ne-a acceptat cardurile de debit….trebuia sa inchiriem masina pe cel putin inca o zi ca sa ne putem rezolva problemele, noroc cu cardul de credit pe care mai aveam EXACT suma pt inca o zi de inchiriat (ne retinusera o suma mare depozit pe masina). Am gasit avion care sa ne duca in Havana exact in ziua cand trebuia sa plecam spre casa (soarta nu a fost asa de cruda).



Se facuse deja 11 noaptea si eram franti. Macar aveam bilete de avion si masina. Am cautat fara succes cazare in afara rau famatei capitale Kingston (se pare ca prin anii 70 cele 2 partide care se luptau pentru putere au inarmat o parte a populatiei…si armele inca mai sunt in suburbii). Asa ca ne indreptam spre oras. Din ciclul ‘petrecerea continua’: ne opreste politia. Dupa ce nici nu vrea sa se uite la acte, politistul ma intreaba sec: “Ai baut?” Stiind povestea cu "it’s Jamainca, you can drink and drive" incerc sa explic ca la noi poti sa faci inchisoare daca bei si conduci. El se facea ca tot nu intelege. In clipa in care m-a intrebat daca: “Nu bem si noi ceva impreuna?” am inteles…. i-am dat partea lui de spaga si …a zambit. Daca tot l-am ‘platit’ am zis sa-l intreb si de un bancomat. Si pentru ca el nu stia, am mers impreuna la masina politie, unde dupa o mirifica discutie de genul “ e aia acolo…hmmm…dar nu e prea sigura zona…mai e aia….dar e greu de ajuns”, se da jos din masina un vlasgan cu o pusca in mana care ne spune sa mergem dupa el ca ne duce el la un bancomat (!!!).

Asa ca mergem excortati de masina politiei intr-o zona suspect de pustie unde era bancomatul cu pricina. Mamutul coboara din masina (cu pusca in mana, bineinteles!), cerceteaza zona si-mi face semn cu patul pustii ca pot sa ma duc ca este ok (!!!). Ce puteam sa fac….ma duc, scot ceva bani, ma intorc la masina….cand ma intreaba daca avem unde sa stam. Balbai numele unui hotel si se ofera sa ne duca si acolo. …Petrecerea continua….Plimbarea pe strazile orasului ne-a aratat un oras mult mai linistit  decat ne-am inchipuit (lucrul ce avea sa ne fie confirmat zilele urmatoare). Am ajuns la locul cu pricina, le-am dat ‘prima’ dorita…si au plecat zambind. Nu a mai contat ca nu aveau camere la hostelul ala. Scapasem de ce era mai greu. Am gasit ceva peste drum, plin de furnici si fara apa calda, dar eram fericiti ca aveam o perna sub cap. Era deja trecut de miezul noptii, o zi noua…speram noi mai buna.



Si asa a si fost. Am mai avut de stat 2 zile in Jamaica. Una din ele am petrecut-o in Kingston care s-a dovedit a nu fi deloc infricosator. Cealalta intr-un hotel langa capitala, in apropierea unui sat de rasta (pentru necunosctori rasta sunt cei parul ala lung, in coditze, cu meshe - daca e cazul). Marea ne-a fost supriza cand am vazut oameni coborand din masini luxoase care veneau sa manance intr-o baraca de lemn. Dupa ce ne-am luat si noi un peste-papagal cu festival am inteles de ce. Totul era de-abia pescuit si d e l i c i o s – a doua zi dimineatza eram la aceeasi baraca mancand acelasi ‘papagal’.






Ca si informatii generale:
- pt iubitorii de Vama Veche, Negril este locul din care nu ati mai vrea sa plecati
- zona Ocho Rios este cea mai turistica. Daca vreti sa socializati cu cei de pe vasele de croaziera, asta e locul ideal.
- cazare la hosteluri in camera de 2 este in jurul a 60 dolari per camera pe noapte
- masina de inchiriat – cea mai ieftina este pe la 70 dolari pe zi  (cu toate taxele incluse); este de recomandat sa faceti o rezervare pe net inainte
- daca vreti sa inchiriati masina, tineti cont ca se conduce pe stanga, deci….volanul in partea cealalta a masina si, de obicei, masinile au cutie de viteze automata.
- schimbati in bani locali (1 dolar american = 70 dolari jamaicani) daca mergeti in zone mai putin turistice.