Negura Bunget intr-un Paradise Lost

Sambata ma indrept catre Romexpo prin negura Herastraului la ceas de seara. Apoi negura de afara este inlocuita de “negura” din sala pe trei sferturi plina de purtatori de blugi si haine de piele…si plete (care mai au), cu totii doritori a fi martori si participanti activi la concertul Negura Bunget si Paradise Lost. Eram gata de o seara metalica, excelent organizata.



Negura Bunget – cea mai “rea”, dar in acelasi timp cea mai “daca” trupa de la noi  - nu-i mai vazusem de mult dar nici nu i-am uitat, m-au surprins intr-un mod placut si de data asta. Mi-am amintit cu placere de vremuri de mult apuse pe cand se intamplau niste concerte bestiale prin vechiul Mamou cand i-am vazut pentru prima oara. Pe atunci de abia isi schimbasera denumirea din Wiccan Rede. Sunt niste oameni foarte calzi si cum altfel ar fi din moment ce au versurile pe care le au (probabil ca unii o sa radeti la asta, spunandu-mi ca la black metal nu conteaza versurile ca oricum nu intelegi nimic, dar nu e chiar asa). Ce imi place mie la Negura Bunget (nefiind o fana infocata a black-ului) este melodicitatea lor. Nu poti sa nu recunosti ca atmosfera lor chiar e muzicala si nu ai cum sa nu remarci elementele folclorice.



Buciumul suna cu jale si da startul unei lungi calatorii prin padurile Transilvaniei, iar toaca va bate ritmul acompaniind tuba. Piese de pe “Maiastru Sfetnic”, “‘N Crugu Bradului” si de pe ultima inregistrare “OM” ne duc departe. Calatoria black metal incepe destul de punctual la ora 7 si foarte un pic. Timp de o ora si jumatate  (in care s-a filmat si un DVD) unii dintre cei prezenti s-au lasat purtati de povestile timisorenilor uitand de sine. Finalul ne-a dus in “Vazduh”, apoi in “Tesaru de lumini”.


Dupa cantare, cineva se intreba “De unde au luat lectiile de toaca?” 

Intre pauzele muzicale, nu poti sa nu te distrezi cu jandarmii de care uneori imi e mila ca se afla la locul nepotrivit: “E balamuc aici, nu pot sa te aud!!!” explica unul dintre ei celui care il sunase pe mobil. Daca nu au experienta cu astfel de concerte, cu siguranta te va distra uimirea de pe chipurile lor la vederea “ritmurilor/impinsaturilor de pogo”.



Dupa o lunga pauza - cam de o ora cum e obiceiul - apar si paradisiacii pierduti.  S-au tot auzit voci cum ca trupele bune candva vin sa cante si la noi cand ies la pensie. Parerea mea e ca vin dupa ce se tund, dupa ce isi inlatura pleata fluturanda candva, dar nicidecum intr-un moment in care nu mai au nimic de spus. Cu pletele pierdute au aparut pe scena Aaron Aedy (chitara ritmica), Steve Edmondson (chitara bass) si Jeff Singer (tobe), alaturi de “greii” gothic metalului Greg Mackintosh (chitara) si, evident, Nick Holmes - cel care si-a pus deja vocea ca emblema formatiei.

Paradise Lost – cei care ii poarta cu onoare numele poemului lui John Milton – s-au aflat la al treilea lor concert in Romania: primul pe stadionul Dinamo, cu ocazia de mult decedatului festival Skip Rock undeva prin 1994, iar cel de-al doilea in octombrie 2005. Si daca la primul eram prea mica incat sa am acordul parintilor de a merge in gloata de latosi, iar la cel de-al doilea eram plecata hai-hui din tara, pe acesta clar nu mai trebuia sa il ratez.
 


Primul contact cu Paradise Lost l-am avut prin ’95 cand incepusem liceul (ales in cele din urma in functie de renumele rockerilor si de pozitia langa Piata Romana) cand ascultam un radio de gen (Fun Radio care din pacate nu mai exista) si unde i-am cunoscut pe britanici. Apoi mi-am cumparat albmele Icon si Draconian Times sub forma unor plastice cu doua gauri carora noi le spuneam casete. ;) Azi nici nu mai am la ce sa le ascult, dar le-am de suflet. Noroc cu mp3-urile.



Bucurestiul a avut onoarea de a gazdui unul din primele concerte ale trupei de anul asta.
Primele acorduri ce ne fac sa sarim in sus sunt cele ale piesei “The Enemy” de pe “In requiem” (2007). Vocea lui Nick Holmes ai fi recunoscut-o “si cu ochii inchisi” daca ai ascultat ceva melodii de-ale lor.

Cele mai dorite melodii s-a vazut din reactia publicului ca au fost As I Die, Gothic, One second … si ca orice trupa ce se respecta, au pastrat prajiturile ca desert: doua bisuri (speram si la al treilea) cu Embers fire si Last time.



Daca aveti drum prin Germania (tara unde au foarte multi fani, ca dovada si multitudinea de concerte de aici), ii puteti insoti la concertele din februarie.

Piese “traditionale” de pe Icon (1993) – preferatul meu si probabil al multora alaturi de Draconian Times (1995) si Gothic (1991) au facut peretii salii sa vibreze mai bine de o ora si jumatate (vreme de care nici nu mi-am dat seama cum s-a scurs): Ash and debris, Erased, No celebration, So much I lost, Praise Lamented shade, Enchantmed, Requiem, Unreachable, Never for the damned, Say just words.



Inca o data mi-am reconfirmat faptul ca imi place energia britanicilor. Dupa The Rolling Stonnes si Paradise Lost, nu pot decat sa ii astept cu si mai multa nerabdare pe Iron Maiden si in special pe Dickinson (chiar daca ma va zbura numai muzical si nu cu un avion – eu una il admir si pentru aceasta pasiune comuna, aceeea de a pilota).

Asadar, a fost rock and "Let there be rock!" again. Ne revedem la Amorphis si Haggard ca acum stim cum sa ajungem (tot acolo - Complex Romexpo - Pavilion 18).





______
Autor: Cornelia Florea