Pentru ca am auzit numai lucruri bune despre concertul de sambata la care n-am mai prins bilet, si pentru ca-n vara ii ratasem la Sibiu, afland ca nu mai vin abia cand ne indreptam vertiginos spre festival in claxoane si flashurile grabitilor de pe autostrada, duminica seara m-am dus la Preoteasa, sa-i vad pe cei de la Haggard in concertul suplimentar oferit fanilor .
Ma asteptam la o mare inghesuiala si agitatie, tinand cont de importanta momentului corelata cu dimensiunile modeste locatiei.
N-a fost asa; poate pentru ca nu s-a stiut despre acest concert, anuntat destul de tarziu… la ora 8 in sala de la etajul 2 erau o mana de rock-eri si rock-erite, linistiti dealtfel; la 8 si ceva haggard au inceput sa cante fara prea multa introducere iar sala s-a umplut treptat; daca la inceput publicul era relativ linistit, dupa 2 ore ajunsese in culmea dezlantuiri, tropaia din picioare incat se zguduia podeaua si aplauda din tot sufletul, neindurandu-se sa-i vada plecati pe cei de pe scena.
Am ascultat In A Pale Moon's Shadow, The Observer, Prophecy Fulfilled, All' inizio è La Morte, Herr Mannelig; Asis Nasseri ne-a transpus pe un ton grav de poveste in atmosfera misterioasa a unui ev mediu indepartat; combinatia de growling, cu interventiile extrem de originale ale sopranei Sue, cu vocea tenorului Fiffi imbracat inedit in costum de pirat (as zice eu), viorile si pianul, flautul, prezenta lui Claudio in prim plan, cu un joc de scena spectaculos penduland intre scuturarea vartoasa a pletelor matasoase si retragerea in nemiscare si o postura intepenita, etaland cu mandrie capul de mort de pe piept, comunicarea foarte apropiata cu publicul, iesirile „ la rampa” ale lui Michael, percutionistul pletos care simtea periodic nevoia sa se remarce strecurandu-se printre toti pana pe marginea scenei si pocnind deasupra publicului din cimbale, sau scuturand dezlantuit impreuna cu Claudio din pletele generoase, toate acestea au facut un spectacol complet.
Scena a fost mica, mult prea mica pentru o asemenea desfasurare de forte. Trebuia sa ma mut dintr-o latura in alta ca sa-i pot vedea pe cei de pe margini, pe tenorul excentric din dreapta si pe pianistul linistit din extrema stanga; soprana Sue s-ar fi manifestat mai curajos, dar locul nu-i permitea . Chiar si asa, ere vesela si avea o mimica mai mult decat expresiva. Michael a coborat la un moment dat de pe scena, si s-a urcat pe grilajul ce tinea publicul la o distanta de 2-3 metri de scena spre bucuria celor din primele randuri.
M-am urcat pana la urma la balcon; vedeam jos publicul captivat, trepidand la unison cu podeaua salii destul de mici; vedeam scena si intreaga formatie de 12 oameni dand tot ce puteau in spatiul acela restrans pentru a face un spectacol de zile mari; datorita salii mici probabil, acustica nu a excelat (cel putin nu la partea de rock pur); as putea spune insa ca a fost un echilibru, ca si intensitate sonora, intre partea de gothic si cea clasica, intre growling-uri la care m-am trezit dand si eu din cap :)) si inserturile sopranei care-mi faceau pielea de gaina.
Luminile de scena, modeste pentru un concert rock, au oscilat intre un preponderent albastru si violet pe primul rand, astfel ca-l vedeam pe solistul Asis cu o fatza albastra si un par albastru de creatura mitologica, aproape inghitind microfonul in timpul interpretarii,
pe Claudio cu capul de mort pe piept zbuciumand chitara care stralucea uneori in fulgere albe in timp ce orchestra din spate se scalda intr-un rosu intens sau un galben-portocaliu cald si cuminte.
Ce m-a impresionat a fost comunicarea lor apropiata cu publicul, starea de relaxare si veselie dintre ei, receptivitatea si generozitatea cu care s-au lasat intorsi la bis-uri; si felul in care a raspuns sala dand tot ce avea mai bun in ea.
Au incheiat cu Per aspera ad astra, Eppur si muove, The Day As Heaven Wept; la The Final Victory a trebuit sa cantam si noi, iar Asis Nasseri nu s-a lasat pana cand n-a obtinut maximul de la publicul masculin, provocat sa cante „The final victory has crushed the autum silence” si inainte de a se retrage, au simit nevoia sa arunce publicului cam tot ce-ar fi putut arunca (pana de chitara, bere, pepsi) iar in entuziasmul sau, Claudio a insfacat-o si pe frumoasa soprana blonda, pregatindu-se sa o lanseze.
Cu anuntul ca vor reveni in toamna, Haggard s-au facut nevazuti in culise, Iar publicul a plecat in liniste, cu un sentiment de satisfactie sau privilegiu ca un asemenea nume greu a cantat timp de doua ore pentru ei, o multime restransa, as putea spune, de norocosi .
______
Autor:
Irina Cristian