Groaza si grandoare in Fagaras

Seara in culori spectaculoase peste imprejurimile Brasovului. Duc aparatul foto la ochi si incadrez Bucegiul pentru ultima data. Soarele dispare, luminand
cu o ultima pala de culoare castelul Bran. Stau trantit in zapada si ma gandesc la Fagaras… Fara a rezista tentatiei, scot telefonul si formez numarul sefului Formatiei salvamont Victoria, domnul Thomas Bross.

Intreb de Vistea Mare.”E de urcat, domnu’ Thomas?” “Cu grija, la coltari si piolet, da” Cateva ganduri si urari pentru noul an si gata convorbirea. Cartile sunt aruncate.Zapada nu pleaca, vremea se anunta superba, ce
ne-am mai putea dori?

Trec pe langa noi, impietrite parca de gerul de afara, toate localitatile.
E rece si pustiu, doar Fagarasul iti inspira de departe putere si vointa…La momentul oportun, o bucata de gheata lucie de pe drumul forestier ne arata ca
mai trebuie sa mergem si pe jos. Ii strangem mana prieteneste amicului ce ne-a adus pana aici,dupa care la drum! Mai sunt 3-4 kilometri pana la capatul
drumului forestier Vistea. O cadere de stanci si un brad daramat exact in mijlocul drumului ma fac sa ma gandesc ca la vara cu siguranta nu vom mai ajunge in “parcarea” de sus cu batrana Dacie…

In doua ore iesim la limita superioara a padurii.Ne izbeste maretia ei. Cu un nod in gat, la fel ca de fiecare data, inaintam pe valea glaciara cu o teama sfanta. Atata maretie…! Cat de imensa pare vara,dar iarna…Langa locul unde a fost candva o avalansa, ne punem coltarii. Un suntet straniu, sacadat, scrasinind pe zapada inghetata pe alocuri, deranjeaza parca linistea absoluta a vaii...



Urcam tacuti, unul dupa altul, pe cea mai mare panta. Pe la jumatatea vaii nu mai imi simt degetele. Un popas binemeritat in care-mi dau jos coltarii si
bocancii pentru a-mi masa degetele. Urmeaza un moment de tacere. Atintit spre crestet, cu o oarecare neliniste in glas, amicul meu ma intreaba: “ Mai Edy, tu vezi cornisele alea de sus?!” Intr-adevar, nu le dadusem prea mare atentie. Ca si trecuti peste momentul critic, ne continuam tacuti drumul. Ca sa mai destinda atmosfera, Alin mai glumeste: “ Hai mai ca alea nu cad nici la primavara…”



Incordat, imi dau rucsacul jos, infig coada pioletului adanc in zapada prin toarta rucsacului si dau sa beau o gura de apa. O troznitura imi taie rasuflarea. In secunda urmatoare, privesc ingrozit cum cornisa cazuta
din creasta antreneaza cu ea spre vale moartea alba. Raman perplex, tot ceea ce pot fac este sa ma uit daca in calea avalansei sta vreo stanca dezgolita, care ar putea imparti “lava alba” in doua suvoaie…Cu greu, impleticit, reusesc sa fug vreo 10 metri spre dreapta. Valea se linisteste… Reinvie aceiasi atmosfera apasatoare. Aceeasi liniste, liniste care, cu ajutorul Celui de Sus nu a devenit liniste de mormant…

Masor cu groaza vreo 15 metri, reprezentand distanta la care ne-a ocolit avalansa. Imediat ce ne mobilizam de plecare, studiind cu grija restul corniselor, deviem spre dreapta. Fata vestica a varfului Vistea, scaldata acum in vapaia apusului, degaja putina caldura in sufletele noastre. E cazul sa ne grabim.



Timpul zboara, e aproape noapte. Luminate de luna, cornisele atarnate inspaimantator spre vale parca batjocoresc cutezanta omului…Pe ultimul culoar, din nefericire cel de iesit in creasta, atarna cea mai inspaimantatoare cornisa. Pe rand, cat de repede ne-au mai tinut puterile am traversat in graba zona.Trantit in zapada,spun o rugaciune de multumire, suntem in creasta principala si in curand la usa refugiului. Zapada inghetata de pe usa se lasa usor indepartata. Intre doua lovituri cu lopatica pioletului in gheata, rememoram tulburatoare zi ce tocmai s-a incheiat.

Curand, cu toate hainele pe mine, topaind de zor in zapada pentru un ceai cald, ma bucur de flacara jucausa a unei lumanari care face parca multele grade sub zero mai usor de suportat. A urmat o noapte lunga, poate cea mai
lunga noapte din viata mea, intesata cu amintiri si rugaciuni

Ora 5:30.Alarma de la telefonul mobil ma buimaceste. Intepeniti, incepem sa dam cateva ture pe langa refugiu. Cerul e senin, pe Vistea viscoleste. Un
termos cu ceai, coltarii, pioletii si aparatura de “vanat” peisaje si suntem gata de plecare. Dinspre est apar primele licariri de lumina. Pe la jumatatea
urcusului spre varful Vistea nu mai avem nevoie de frontale. Zapada perfecta la care adera coltarii fac din abruptul urcus o adevarata placere.



Ma uit la ceas:7:34! Asteptam rasaritul. Ascuns dupa un plafon de nori,soarele ni se dezvaluie intr-un sfarsit. Este coplesitor… Cadre,filmari si iar cadre… Norii invadeaza vaile nordice. Pentru a cata oara trebuie sa ne grabim? Niste cornise ingrozitoare taie orice speranta de a ataca “Acoperisul Romaniei”.



In nici jumatate de ora suntem inapoi “acasa” la refugiu. Strangem in graba tot echipamentul ramas, si cu inima stransa privim locul unde cu o seara inainte iesisem in creasta. Ne trebuie o alta varianta, mai sigura. La 30 de metri spre stanga,vantul nu a format nici o cornisa. Un culoar abrupt dar stabil pare
varianta ideala. Din fericire l-am urmat fara probleme pana in fundul vaii iar ca scop didactic ne-am permis si cateva opriri “la piolet”.

Obosit dar fericit, il privesc pe Alin cum dispare in padure. Ma intorc inca o data spre vale… Vistea Mare… Mi-e draga dar nu stiu, parca…o si urasc in acelasi timp. O imbratisez cu privirea. Ne-a dat o lectie, una din multele lectii de iarna ale Muntelui, pe care mai am sa le invat.



Apa susura, vantul nu mai bate, doar o pasare taind vazduhul parca invie peisajul. Cu un zambet pe buze si multumire in inima intorc spatele marii noastre provocari…Pana la urma asta a fost, Groaza si Grandoare in Muntii Fagaras…

_______
Text & foto: Eduard Despinoiu
______
Autor: Eduard Despinoiu