Festival Enescu, cuvinte si necuvinte.

Un fost copil-minune, pianistul Evgeny Kissin

Se zice ca este un geniu al pianului, un fost copil-minune - la varsta de 6 ani studia la o scoala pentru copii supradotati, la 10 ani a debutat alaturi de o orchestra simfonica iar succesele si premiile s-au tinut lant de atunci incolo...

Si, m-am dus si eu curioasa sa ascult minunea, pe marele pianist Evgeny Kissin …. Fara indoiala, Kissin e un geniu, un profesist al pianului cu o tehnica impecabila dar… ce sa ii faci, in arta transmitem emotii, stari si sentimente. La un concert vedem, auzim si simtim. Artistul plamadeste sunet cu sunet, trece prin filtrul sau materialul sonor si apoi il reda celorlati. Un material sonor imbogatit cu noi valente, transpus de sensibilitatea si experienta interpretului. De aceea avem o singura partitura si mai multe interpretari, adica noi valente, intelesuri, semnificatii pe care ni le transmite emitentul, interpretul. Este acelasi lucru ca si la un text recital: exista un (singur) text dar fiecare actor o sa il vada altfel, cu alte accente, alte pauze, alte respiratii, declamatii…. pastrand totodata acelasi registru al emotiilor.

Ce am vazut eu la acest concert este ca, Kissin a ramas la stadiul de copil-minune dar un copil minune imbatranit si trist... Pana si prezenta sa fizica e de copil imbatranit, cu toate ca are 42 ani …Nu a putut adauga stralucire si substanta (unii zic filosofica, altii transcendentala sau rezonante adanci) frazelor muzicale, conform asteptarilor de la un mare pianist. Sau poate a avut o zi proasta, asa cum am citit o cronica. Mai zic ca, facerea de muzica este foarte sincera iar dezechilibrele unei personalitati se transpun mintenas in actul artistic; iar Kissin a transmis asta, pentru cine a avut urechi de auzit ….

Si, inca un lucru, pentru cine i-a vazut fata in timp ce canta (foarte important). Eu am stat destul de aproape de scena si l-am vazut de aproape. Cred ca face parte din tagma hiper-sensibililor (nu glumesc!)… i se schimonosea fata de durere aproape la fiecare atingere de clapa, nu am mai vazut asa ceva. Reactia mea fizica a fost ferma – parea un om indurerat si in suferinta si nu l-am mai putut privi, aprope tot concertul. Si nu sunt genul care catalogheaza implicarea artistica dupa grimase si nici nu sunt impresionabila la vederea de schimonoseli sau alte strambaturi – le consider adiacente si fara relevanta. De fapt, nici nu le vad de obicei, ca si cum nu ar exista. Aici a fost altceva.

Auditia acestui recital de pian a fost o experienta intensa (pentru mine, in sensul negativ, din pacate).

Programul recitalului sau a fost compus din lucrari de Skriabin si Schubert … muzica pe care am auzit-o a fost insa tumultoasa, agitata, cu mult patos si apasare. Skriabin a sunat mai bine dar Schubert nu si-a putut gasi luminozitatea, frumusetea si cursivitatea (specifice stilului) sub degetele lui Kissin…

Renumitul pianist a mai sustinut inca un concert in Bucuresti, intr-un trio (alaturi de Silvia Marcovici si Alexander Kniazev). Nu am fost in sala dar, cei ce i-au dat ascultare spun ca a fost un concert reusit; a fost, poate, o zi mai buna pentru marele artist...

2 momente speciale: Jordi Savall si Murray Perahia

As scrie multe cronici pentru aceste 2 concerte, incerc sa ma limitez la cateva cuvinte insa.

Daca va atrage muzica veche sau simtiti asa, un fel de aplecare in aceasta directie…. si, cu toate astea, nu ati (prea) ascultat pana acum, puneti mana degraba si ascultati Jordi Savall! Are o discografie imensa – muzica instrumentala (cantata in stil, pe instrumente de epoca!) sau vocala sau combinatii dintr-acestea (si acopera o mare perioada - ev mediu/ renastere/ preclasicism si cu multe influente zonale; are un CD cu muzica scrisa de Dimitrie Cantemir, intitulat „Cartea stiintei muzicii”). Este absolut fascinant sa simti cum muzica are darul nepretuit de a te transpune intr-o alta epoca, sa ii simti parfumul si delicatetea. Asa a fost la Savall, m-am plimbat cu masina timpului in alta epoca…

Recitalul sustinut de Murray Perahia la Ateneu a avut pentru mine o altfel de rezonanta… Am stat (pentru prima data) pe scena, in locurile amplasate acolo pentru public. Sincer sa va spun, am respirat cu greu tot concertul (adica mi-a fost tare greu… ). La cativa pasi de mine era Perahia cantand genial, bineinteles, la pian, cu figura sa de om bland, modest si bonom… Iar in fata mea, 800 oameni atenti, concentrati, emanand energie si captand totodata fiecare firicel de sunet. O experienta extrem de intensa sa stai pe scena Ateneului…