Festival Enescu, cuvinte si necuvinte.

La Ateneu, concerte la miezul noptii

Atunci cand vad pentru prima data programul Festivalului, printre primele explorari pe care le fac sunt numele care “incanta” la ceas de noapte la Ateneu, adica concertele de la miezul noptii… Pe langa faptul ca sunt niste orchestre speciale (prin repertoriu abordat, deseori muzica veche sau maiestria interpretilor), concertele care incep la ora 22:30 capata o aura deosebita, un mister anume, datorat si orei sorocite… Linistea noptii tese un cadru perfect (unui loc superb, cu o acustica impecabila), pentru un concert de muzica clasica. In miez de noapte la Ateneu se plamadesc momente speciale iar adevaratii melomani la aceste concerte se numara...

La editia 2013 ne-am bucurat de 10 concerte in categoria ”Seria concertelor de la miezul noptii’’: 2 opere preclasice (de Monteverdi si Haedel), un recital de orga (sustinut de avangardistul american Cameron Carpenter), 2 concerte cu program instrumental preclasic Vivaldi si Bach (in interpretarea a 2 ansambluri de muzica veche care au cantat pe instrumente de epoca, foarte buni - Europa Galante si Accademia Bizantina) si un ansamblu vocal-instrumental Ghislieri Choir & Consort (acestia din urma m-au impresionat parca mai putin).

Si, 2 ansambluri instrumentale remarcabile… Academy of Saint Martin in the Fields si Orchestre de Chambre de Lausanne, au interpretat cate 2 concerte fiecare. Ambele orchestre sunt oaspeti vechi ai festivalului, Saint Martin a fost prezenta si la editia din 1991.

Orchestra de camera Academy of Saint Martin in the Fields este originara din Londra - si-a luat numele dupa biserica din Trafalgar Square unde a sustinut primul concert (in 1959!). In prezent, spre deosebire de majoritatea orchestrelor din Anglia, Academia nu este sustinuta de guvern ci se bazeaza numai pe sustinerea contribuabilior melomani.

In prima lor seara in cadrul festivalului din acest an, Saint Martin, sub bagheta fondatorului sau, a interpretat intr-un mod impecabil un program semnat de compozitorului englez Edward Elgar. Fondatorul orchestrei se numeste Sir Neville Marriner care a condus orchestra la venerabila sa varsta de 89 ani! Atata noblete, distinctie, dublate de un spirit tanar, vitalitate si bucurie… ne-a lasat fara cuvinte sau cu gura cascata (de la caz la caz)!

La finalul concertului, dirijorul nonagenar a avut si dispozitia si starea sa faca glume, punand repede bagheta intre dinti la aparitia unei hostesse colorate, care venea sa ii ofere buchetul de flori; mai apoi, si-a desfacut si papionul, intr-un mod ostentativ (pus pe saga, mimand lipsa de aer), ca raspuns la ovatiile publicului care aplauda frenetic…

Un dirijor galant, cu prestanta totodata, tonic, glumet si amuzant, la frageda varsta de 89 ani! Ridicam palaria reverentios in fata acestui Sir!

Europa Galante – este un ansamblu italian specializat in destelenirea intelesurilor muzicii baroce si repertoriului clasic, interprerea partiturilor facandu-se pe instrumente originale (lucrate de luthieri in jurul anului 1700). Ansamblul are rezidenta artistica in Parma si este foarte premiat pentru realizarile sale, incluzand si 2 nominalizari la premiile Grammy (echivalentul premiilor Oscar din industria filmului).

Ansamblurile instrumentale care canta pe instrumente vechi, de epoca, au o prezenta distincta pe scena. De cele mai multe ori membrii micii orchestre (in jur de 10 pers.) nu stau pe scaune ci in picioare. Comunicarea, respiratia, vibratia care se produce intre membrii Europa Galante este electrizanta. Si corpurile lor devin parca instrumente, emit sunete invizibile si emotie. Sunt foarte prezenti in ceea ce fac (da, suna pleonastic) si trasmit un puternic spirit ludic si multa inocenta (precum niste copii mari - studiosi, care descopera lumea in inocenta si totodata in maturitatea lor). Iar sunetul acestor instrumente este foarte cald, mai slab/subtil si catifelat in comparatie cu instrumentele clasice, din ziua de azi. Pentru ca sunt niste instrumente sensibile, o sa vedeti, deseori, in scurtele pauze dintre parti, cum artistii le acordeaza (acestea se dezacordeaza foarte usor, in comparatie cu instrumentele ‘clasice’ de azi).

Si, au curs rauri, rauri de muzica semnata Vivaldi… iar eu m-am transpus incet-incet in alta sfera. Pluteam usor cand am iesit, la final, pe usa Ateneului. Si, ma gandeam, cand o sa mai ascult un ansamblu de muzica baroca, de un astfel de calibru, in Bucuresti?