Festival Enescu, cuvinte si necuvinte.

Un septembrie plin de culoare, energie, intrebari, zambete, experiente si muzica, multa muzica. Capitala a frematat de puzderie de evenimente culturale, toate gravitand in jurul concertelor de muzica clasica. Muzica mai noua sau mai veche, cu artisti conservatori sau rebeli ce se straduie sa schimbe fata muzicii clasice. In bine. Un eveniment atat de amplu si divers, cu artisti de prin toate colturile planetei, nu poate sa aduca cu el decat momente demne de interesul oricarui locuitor al urbei.

Tu, cititorule, cu interes si aplecare spre evenimente culturale sau muzici clasice, gasesti in cele ce urmeaza crampeie de Festival cu povestiri si recomandari (de celebre orchestre, interpreti sau dirijori vestiti) dintr-un generos caleidoscop muzical. Gasesti judecati (sper) obiective dar si opinii sau detalii inedite, mai putin puse in lumina reflectoarelor. Uneori. De la cum a jucat la Ateneu actorul John Malkovich la covrigi in forma de cheie sol, afli si despre momente penibile dar si despre silabisiri in romana (texte citite la scena deschisa de ilustri straini, dupa foita impaturita minutios). Afli, asadar, in cuvinte simple, cu inteles, povestea unui eveniment viu.

Si, unde mai pui, ca demersul livresco-muzical si-a propus sa oglindeasca o parte cat mai generoasa din manifestari, cate au fost ele... adica, din 28 zile de festival, cu 2-4 concerte pe zi, cutezanta! Subiectele expuse vor fi multe dara - muzicale si ne-muzicale, de atmosfera, oameni si idei... surprinse cu grija de condeiului unui discipol al muzicii (ce a studiat tainele portativelor mai bine de o decada).

Dar, bineinteles, si mai multe se pot scrie… ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Festivalul, prieten vechi, de 12 ani

M-am imprietenit cu Festivalul acum ceva timp, in 2001. Pe vremea aceea eram studenta si am participat activ, in echipa de organizare – ritm intens, trepidant, obositor pana la epuizant… Ma tineau in forma cele cateva ore de somn pe noapte si pranzurile copioase pe baza de covrigi, multi covrigi. Muzica era resortul intern, respira in preajma mea mereu - in culise, in fata calculatorului, la repetitii, asistam la toate etapele si mladierile fenomenului. Din pacate, in acea vreme, din cauza programului concentrat si implicarii specifice tanarului pasionat (gata sa se jertfeasca cutezator oricand pe altarul sacru al muzicii), nu reuseam sa ajung foarte des tocmai in sala, la concertele finale. Ajungeam uneori si imi dadeam seama ca nu sunt de fapt prezenta acolo, ca nu am starea si concentrarea necesara ascultarii unui concert, ca mai bine mergeam sa ma odihnesc…

Traiam insa la alta scara, altfel, emotia festivalului. Pe langa concentrarea si ritmul alert implicate de orice activitate de organizare, eram conectata la pulsul “vietii din culise”, eram partasa la detalii importante de dinaintea concertului… ce indicatii dadea solistul la repetitii, cum repeta obsesiv un fragment, cum monta dirijorul 150 de oameni si ii aducea pe toti, intr-o clipita, la aceeasi suflare, la acelasi numitor comun…. atitudini, esente, reactii cu talc :)

Vedeam cum fiecare orchestra reactioneaza si se manifesta in felul ei… scandinavul diferit de italian, americanul diferit de austriac si englez, rusul diferit de spaniol… Orchestre galagiose sau retinute, zglobii sau chibzuite si ordonate, inmiresmate cu iz de parfum fin sau licori bahice, elegante sau poate neglijente, fiecare orchestra cu personalitatea ei, franturi de civilizatii si culturi.

Si, statul in preajma unui mare dirijor sau solist era de cele mai multe ori coplesitor, cu maaaari surprize! Cu cat mai mare geniul, cu atat parca mai mare si doza de modestie si bun-simt, mda… Nu-i lucru usor sa il vezi pe scena pe Vengerov cum domina si compleseste toata audienta… si, in acelasi timp, sa stai cu el de vorba in drum spre sala, sa faci “small talk” la masa, sa il insotesti la repetitii... Sa respiri acelasi aer cu un maestru al sunetelor, nu-i o experienta de trecut cu vederea.

Au trecut insa anii si nu am mai participat la organizare...am ramas insa aproape de festival. Intre timp s-au schimbat si talerele balantei. De la experientele din culise am trecut la experientele (din ce in ce mai dese) din sala de concerte.

Cand se apropie anul si luna in care se desfasoara Festivalul, ma simt ca si cum as anticipa reintalnirea cu un vechi prieten drag. Prieten pe care nu l-am vazut de multa vreme (pentru ca e plecat depaaarte), prieten de care mi-a fost dor si caruia i-am simtit lipsa. Si, cand se apropie perioada cu pricina, nu imi planific nimic, incerc sa imi petrec cu el cat mai mult timp cu putinta. Pentru ca stiu ca sta putin si incerc sa fructific la maximum timpul petrecut impreuna. Ca urmare, anul acesta in septembrie mi-am neglijat cu buna stiinta familie, prieteni, cunoscuti si alte treburi lumesti… am fost ocupata, m-am intalnit cat am putut de des cu prietenul pe care il vad o data la doi ani. In 2013, la editia 21