Baiului trip

Cand Cip mi-a propus sa mai facem o ultima iesire cu bici anul asta ideea mi-a suras foarte tare. Am abandonat lenea si browsing-ul random din orele de lucru si ne-am concentrat asupra unei locatii si unui traseu. Am pornit de la o harta gasita pe alpinet cu muntii Baiului si de la faptul ca Cip cunostea partial traseul si zona. Asa ca am uns bicicletele si am asteptat cu infrigurare ziua de sambata. Am stabilit plecarea la ora 7 pentru a evita aglomeratia obisnuita de pe dn-1. Bicicletele am incaput de minune in spate in masina incapatoare a lui Cip impreuna cu noi doi si inca 2 pasageri. Ceata din Bucuresti nu prevedea o vreme prea frumoasa, insa dupa Ploiesti a disparut brusc, lasand un cer senin si o frumoasa zi de toamna ("l'ete indien" cum ar zice colegul meu Alain).

Traseul incepe putin inainte de Posada, pe dreapta, in dreptul paraului Florei chiar pe DN-1. Este aproape ora 10 cand coboram bicicletele si apucam cu avant pe drumul care se prevede destul de pieptis. Drumul urca doar putin, pe urma merge putin paralel cu soseaua si pe langa case rasfirate, ca apoi sa se avante printr-o padure acoperita cu un covor de frunze. Aerul destul de cald si culorile incantatoare imbie talentul fotografic. Prin padure drumul nu dureaza mult. Panta insa e uneori mai grea si noroaiele destul de adanci dupa cum am descoperit singuri.

Drumul merge spre est si ne indreptam spre Secaria. Localnicii pe care ii intalnim din cand in cand nu par insa sa stie prea bine incotro sa ne indrepte si par oricum foarte mirati de aparitia noastra. Incepem sa urcam impingand bicicletele spre un varf care ne inspira incredere. La un moment dat apreciem ca am urcat destul si o cotim incetisor spre stanga urmand sa ajungem in pasul care separa drumul spre Secaria de drumul spre Piscul Cainelui. Intalnind o turma de oi ciobanul ne indeamna sa nu ne bucuram prea repede caci mai sunt multe valuri "pe care o trebui" sa le depasim pana sa ajungem sus. Nici cainii nu se arata prea prietenosi, desi sunt vadit mirati de biciclete.

Continuam sa urcam urmarind diferite poteci destul de greoaie si care ne arata culme dupa culme. Deja procentul in sa e mult mai mic decat cel cu bicicleta in spate. Oboseala incepe sa-si arate coltii si caratul in spate al bicicletei pare uneori solutia cea mai buna. Deja sunt in faza a doua, ma intreb ce gand diabolic ne-a facut sa lasam asternuturile calde in miez de noapte ca sa ajungem aici. Pajistile fara poteca si pline de musuroaie se dovedesc un obstacol foarte serios. Cip e insa mai optimist si ne propunem sa atingem tinta dupa tinta. Suportul energetic constand din dulciurile ce pareau asa de grele la pornire se dovedeste de baza pentru atingerea tintelor propuse.

Dupa un efort substantial ajungem la varful Coltul. Foarte fericiti ca putem sa ne mai odihnim alegem un drum gresit care ne imbie cu pantele-i coboratoare insa care ajunge doar la un izvor aflat mai in vale. Ne intoarcem, si de data asta alegem solutia cea mai abrupta pe care sa vad urme de recente de 4x4. Facem inca un efort substantial si ajungem in Varful. Doamnele (?). Din acest moment deja oboseala nu mai lasa loc talentelor sau impulsurilor fotografice. Ne concentram asupra drumului, urcusurilor frecvente presarate cu smocuri de iarba si asupra scurtelor portiuni de mers in sa cu efect odihnitor. Facem economie la apa deoarece consumul s-a dovedit mult mai mare pana in acel moment decat prevazusem.

Acum urmarim drumul care urmaraste culmea sau merge pe la baza ei. E ceva de urcat si optimismul lui Cip se dovedeste foarte important. Hotaram sa mergem pana la capat si sa coboram prin Poiana Tapului asa cum ne propusesem intial. Deja suntem foarte sus si nu mai e asa de mult de urcat. Am trecut de Vf.Mierlei si ne-am oprit in vale pentru o pauza mai mare. O punga de napolitate cu ciocolata asigura suportul moral pentru urcusul care urmeaza. Intalnim 2 grupuri de turisti care par obositi, ne intreaba cat mai e pana in Posada.

Ultimul urcus pare mai simplu, poate e vina napolitanelor. Deja drumul se unduie mult mai usor si peisajul e extraordinar. Mergem cu 25km/h la 1600 de metri. Intelegem pentru ce a meritat sa venim. Parcurgem foarte repede distantele, e foarte placut si odihnitor. Nici macar vantul destul de rece nu ne face probleme. Din momentul asta nu am mai facut nici o coborare din sa decat pentru a face poze. Incercam sa compensam pentru lipsa de poze de pana acum. Durmul urmeaza cumva partea drepta, ocolind varfurile si curburile.

Intalnim repede drumul care incepe sa coboare pe cruce rosie spre Poiana Tapului. Inainte de ultimul urcus era 14:30 acum e deabiea 15:10. Avem o multime de timp sa facem poze si sa ne bucuram de coborare. Deja viteza e mare si trebuie sa ne concentram toata atentia la drum. Trecem pe langa o stana parasita si deja se vede padurea in apropiere.

Intram in padure si ne pregatim de o coborare presarata cu cateva curbe bruste si cu un covor de frunze uscate ce pot ascunde capcane. Deja intalnim activitati umane semnalate de patura groasa de noroi pe care o fac arborii trasi cu tractorul. Ne murdarim din cap pana in picioare de noroi insa Cip ma imbarbateaza cu termenul "enduro" :).

Dupa o baie strasnica de noroi ajungem in Poiana Tapului, traversam un pod de scanduri si calea ferata si suntem din nou la DN-1. Drumul pe sosea spre Sinaia pare extraordinar de simplu, gonim amandoi pe asfalt. Ajungem la un furtun unde spalam multumiti bicicletele pentru efortul depus.

| mountain bike |