Primavara in Fagaras

In fata unui monitor, intr-un birou caldut din Bucuresti, la 3 zile si 300 km distanta, intampin dificultati in a-mi aminti atmosfera din mijlocul muntelui, dintre zapezi.

Bucatica de liniste, pace si libertate pe care o aduci cu tine in oras din scurta calatorie se destrama repede cand zilnic dai cu ochii in metrou (spre exemplu) de o placutza, aceeasi placutza cu "Instructiuni de folosire a scarilor rulante... Interzis sa: (…), se interzice sa…" , de oameni cu fetze inexpresive (ma intrebam azi de ce oare nu pun pe tavanul metroului bancuri? Ar rade oamenii si ar incepe ziua frumos; si poate le-ar placea mai mult sa circule si cu metroul. Dar cred ca am deviat de la subiect. Era vorba despre munte.
Sau despre evadare? Sau despre dorul de duca?



So:
Daca vrei sa mai prinzi iarna de un picior, inainte de a iesi definitiv din decor (intre noi fie vorba nu pare sa se grabeasca, draguta), ia-ti rucsacul si ceva haine groase si mergi la munte.
Eu am incercat experienta in Fagaras, la cabana Valea Sambetei (1400+1 m altitudine, in jur de 3ore-3 ore si jumatate de urcat de la Manastirea Sambata).



Ajungi inghetat bocna si esti servit cu un castron de ceai autohton te dregi cu o gura de tuica; mananci, iti chinui degetele pe coarde de chitara si urechile celor din jur cu incercari mai mult sau mai putin melodioase de a canta ceva; iesi in vant sa privesti luna, ninsoarea, sa fumezi sau sa te bati cu zapada in miez de noapte; dormi, e cald dar pana dimineata mori de frig. Apoi: joci o tabla, un sah, o carte, spui o gluma, bei o cafea, lenevesti, faci 2 pasi in jurul cabanei, tragi matza de coada, tragi din nou matza de coada; matza iti papa mancarea, asa ca tragi matza de coada cu toata puterea ta si simti ca n-ai destula pe cat ai vrea. Te bati cu zapada, faci un om si-i pui un morcov in nas, intri in cabana sa te incalzesti, sa te usuci si razi...si razi si te simti minunat.

Cand ceilalti sunt in cabana, iesi putin!
Si asculti linistea!
Asculti...
Asculti...
Auzi doar o liniste de vata. Din cand in cand un pitigoi (asa mi-am imaginat eu ca e pasarea care scoate un ciripit subtirel de parca toata lumea imensa de stanca si zapada ar fi a lui). Daca ninge, auzi fulgii cum cad. Nu glumesc, chiar ii auzi pe haine. Iar daca deschizi gura si scoti limba :) cine te va vedea poate sa creada ca nu esti zdravan la cap... si poate atunci chiar nu mai esti.



Du-te la munte! Vei dormi bustean, timpanele tale vor avea cateva zile de sedentarism si cand vei cobori ai sa iei cu tine in cutia craniana liniste si ciripit de pitigoi. Si in inima, un fel de bucurie primara.



In drum spre cabana am trecut peste 3 avalanse proaspat cazute; zapada cursese de pe versanti, carase brazi la vale, cioturi, pietris, facuse o adevarata partie de bob si 'indoise' putin wc-ul de la cabana. Inotand printre bolovani de zapada si incercand sa ne dam seama ce se intamplase acolo, ne-am trezit vorbind in soapta; un soi de respect in fata unei forte implacabile, si un fel de teama care frizeaza logica si vine de undeva, din adancul tau; merita sa le simti!

La cabana: esti ca la tine acasa, esti servit cu ceai fierbinte imediat ce ai intrat, cazarea costa 150.000 pe noapte; in principiu e bine sa ai sac de dormit, camerele au sobe metalice, se face cald instantaneu si cam tot instantaneu se duce.
Si, daca ai chitara si n-ai curaj sa canti, poti miza pe ajutorul si indemnul tonic al lui Adi, cabanierul.



Inca ceva: pe harti figureaza un drum pitoresc prin satele de sub munte: Sambata de sus, Lisa, Sercaia cu iesire in Zarnesti 1. Daca e ceata nu e pitoresc deloc; 2. asfaltul e cam gaunos si daca n-ai servodirectie risti sa te alegi cu febra musculara la brate.

Drum bun si o primavara frumoasa tuturor. As fi vrut sa pun o floricica intr-o poza, dar n-am gasit in natura.

Irina Cristian

______
Autor: Irina Cristian