Vama - o dare de seama

Ca intro, un sfat amical pentru cei cu bucurii la mersul cu trenul  inspre Vama sau orice alt loc similar de pitoresc si popular: luati-va bocanci  pe voi ! Cat mai solizi si cat mai grei. O sa-mi multumiti cand o sa-si parcheze unu suta de kile de nepasare pe picioarele voastre, ca na...”asa-i in tren, frate”. Eu unul, nu mi-am luat, asa ca am petrecut o calatorie de vis Obor - Mangalia injurand alternativ chefereul (care s-a batut cu cataroiul in piept ca suplimenteaza trenurile spre litoral in perioada asta) si pe zabaucii care nu se mai puteau tine, micutii, si trebuiau musai sa mearga la buda, trecand printre, dar mai ales peste jumatate de vagon care-i sustinea cu entuziasm, stand in pozitie de “drepti”, de placere.



Deliciile calatorului de cursa lunga continua cu microbuzul Mangalia – Vama, unde soferul a reusit cumva sa eludeze principiile fizicii clasice, reusind sa indese un numar incredibil de calatori, acolo unde parea imposibil. Multumesc pe aceasta cale baetzilor care dadusera gata o palinca belea si acum tineau musai sa-si impartaseasca unu altuia senzatiile tari incercate, nu atat prin viu grai, cat mai ales prin gesturi ample si bruste. Intotdeauna m-am bucurat sa vad cat de capabili sunt unii sa se simta bine in orice situatie, facand complet abstractie de prezenta semenilor de langa. Fara prea multe mofturi, ne-am dat jos din microbuz, inghitind pe nerasuflate aerul sarat de mare, la pachet cu cateva kile de praf, din cel care tapeteaza ulita principala (aia inspre mare). Asa, ca la botul calului, de bun venit.Apoi, pune-te si cauta loc de plantat cortul, caci camerele am inteles ca fusesera rezervate in mare parte cu cateva saptamani inainte.



Predominant, pusti “emo” cu piercinguri in fata, care, cel putin in multimea de acolo, nu mai reprezinta nimic distinctiv, ci paradoxal, marcheaza uniformitatea. Sau, ma rog, o fi vreun semn de apartenenta la un stil care mie imi scapa.
     Printre picaturi, observ ca la o scena se produce Mihai Margineanu, in timp ce, cativa metri mai incolo, Anonim baga pe scena “ca adevaratu”. In rest, rock cat cuprinde. Surprinzator (de bine).
    Apa rece, prea putin imbietoare pe fundalul unei brize cu aroma de Pol Nord. Totusi, cativa viteji incurajati de o cinzaca se arunca urland in mare, incarcand sa capete un stop cardiac. Nu-i invidiez.Constat ca lipseste Doru, hippiotul simpatic ce-si face veacu' pe la Stuf toata vara. Probabil ca inca nu e sezonul lui. Om cu tabieturi.

Noaptea cade cam brusc, dupa gustul meu. Frig, dar nu insuportabil. Se fac focuri din 10 in 10 metri. Cum gardurile localnicilor au fost deja chelite, niste intreprinzatori confisca o banca de lemn (o fi a lu Ovidiu ?) si, cu mare fast, o pun pe foc. Arde bine. Aud ca anul trecut au fost legate cu lanturi. Acum inteleg de ce.

Lucrurile se schimba (a se citi “oamenii”), ceea ce ma bucura; cu toate partile bune si rele ce vin la pachet. Prefer amalgamul asta pestrit, uneori obositor, un pic mizer, din care fiecare ia ce-i place, unui muzeu al nostalgiilor ancorate intr-un trecut mitizat. Bazaar.Vad insi carora privelistea “de la genunchiul broastei” nu le mai surade, se dau pe cer cu caricioplanul, permitandu-si luxul unei perspective demiurgice, eventual unei flegme marete.

La ceva vreme dupa ce am plecat, aud tot soiul de scenarii apocaliptice, de insi batuti cu ciomege de un grup de bastinasi, lasati sa admire peisajul in fundul gol; sex de tot felul, la vedere si in public. Desi, de la o anumita densitate a masei umane, cred se poate zice “in grup”. Fapte care pare-se ca au avut loc sub nasul meu. Nu ma mir deloc, corturile taiate cu lama erau intr-o vreme distractia favorita, iar politistii dau bine ca d�cor imobil. Ai putea sa te pozezi cu ei, din moment ce omul cu maimuta Madona n-a aparut inca.

Ca un bonus, la o zi dupa ce am aterizat in Obor, gara ia foc de la un tomberon cu tigara. Pacat, era, cica, monument si un d�cor excelent de poze/ filme. Ei, poate vom face alta pe mal in jos...

______
Autor: Paul Mitache