Targul de suflete de la Rosia Montana

“Nu va suparati ca va intreb dar cati mai sunteti aici in sat?”, “Pai cati sa mai fim? De-un autobuz ... cat sa ne bage pe toti intr-un autobuz”. Nu pot sa-mi stapanesc un zambet insa un fior rece ma strabate simultan. E acelasi fior pe care l-am simtit cand un bun amic mi-a zis ca are cancer si doctorii nu-i mai dau mult timp de trait.

La Rosia cancerul s-a instalat cu 16 ani in urma si s-a raspandit incet si sigur. Acolo totul este de vanzare: o pasune, un gard, un copac, un grajd, o casa ... un suflet. Cancerul este singurul cumparator. Sufletele cedeaza unul cate unul. Cancerul le promite o lume “mai buna”. Ceasul ticaie zgomotos de 16 ani incoace: cancerul pierde bani iar sufletele nu vor sa ia barca catre lumea cealalta.



Am ajuns la Rosia inainte de apusul soarelui, intr-o seara superba de octombrie. E greu sa explic sentimentul care te cuprinde cand mergi prima data pe strazi. E ca si cand te plimbi intr-un muzeu al satului in care unele exponate au fost restaurate si altele isi asteapta “doctorul”. Aproape toate au un panou cu o poveste frumoasa si un numar. In centrul satului gasesti trei centre de informare, o cantina a minerilor, un pub, un muzeu al mineritului, o fosta primarie renovata ... ai vrea sa gusti din acest mar rosu si frumos insa ceva iti spune ca ai mari sanse sa te otravesti. Nu stii care sunt oamenii “buni” si care sunt deja “vanduti”. Toti arata la fel.

Am lasat masina in centru si am pornit voiniceste la o drumetie pe culmea de deasupra satului. Dupa ce iesi din sat orice sentiment ciudat dispare si e liniste. Am ajuns pe o stanca de unde se vedea superb un lac si toti muntii inspre sud. Am mai mers inca 10 minute si am ajuns pe o alta stanca unde se vedeau culmile spre vest si satul Rosia in vale. Imi parea rau ca nu am cautat un ghid local care sa-mi spuna povesti despre locurile pe care le vedeam. Dar era liniste, mirosea a padure si soarele apunea frumos si rosu (probabil pentru ca eram la Rosia).



M-am intors in sat cand deja se inserase. Am intalnit doi trecatori care nu au raspuns la “buna seara”, in pub erau vreo 8 clienti si un tanar care se juca la slot machine … in rest cateva lumini la ferestre si multe case mute. Pe o mica vale unde erau indicate doua pensiuni rasuna o muzica populara. M-am intrebat daca era cineva care chiar asculta acea muzica sau era un disc care fusese uitat de stapanii casei cand au plecat in graba. De aproape, casele frumos “renovate” se dovedesc o butaforie ieftina in care doar fatadele si gardurile au fost date cu var alb. Unele case nici macar nu mai au geamuri la ferestre ci placi de OSB batute in cuie.  

M-am cazat chiar in centrul satului la unul din oamenii “buni”. Am mancat numai produse delicioase din curtea omului respectiv si am baut o cornata (bautura spirtoasa realizata din fructe de coarne) super aromata. Am avut parte de explicatiile dupa care tanjisem sus pe culme si m-am cutremurat cand am aflat ca toata valea sudica si micul lac de acolo se vor umple cu cianuri in cei 17 ani de exploatare. Satul va disparea si el. Mi-a povestit insa cu melancolie de zilele si oamenii frumosi de la Fan Fest. Ei nu vor disparea.

A doua zi am vizitat galeriile romane si vechiul muzeu. Fabulos ... mineritul a murit demult la Rosia Montana si asa trebuie sa ramana. Povestea este insa mult mai scumpa decat aurul ramas.   



Nu lasati Rosia sa moara. Exista leacuri la orice cancer (amicul meu a fost in China si s-a vindecat). Oamenii “buni” din Rosia au nevoie de noi nu doar in cele 4 zile de Fan Fest. Mergeti acolo in orice anotimp, plimbati-va pe dealuri, bucurati-va de natura, dormiti in casele vii, mancati produse locale, ascultati povestile (ambele versiuni). Leacul pentru cancerul de acolo suntem si noi. Si nu doar prin semnarea unei petitii online sau comentarii revoltate pe FB.

O initiativa care merita sprijinita: www.adoptaocasa.ro

Foto arhiva: Basil Roman, "Aurarii din Muntii Apuseni"






______
Autor: Mihai Dragomir