Translating Jp

Zbor de 12 ore Londra-Tokio, de departe cel mai lung din tanara-mi istorie. Avion gigantic, dar companie aviatica japoneza, ca urmare loc pentru calator mai putin ca la o cursa londra-bucuresti. Cu toate ca drumul dus mi-a fost acompaniat de 3 filme vazute pe ecranul cu care este dotat scaunul fiecarui pasager, dupa 7 ore de stat cu genunchii practic la gura am inceput sa emit cateva onomatopee la adresa poporului frate nipon in dulcele grai mioritic.
In fine, pana la urma am adormit si totul a fost bine.

Episodul pilot
Dupa o calatorie de exact 24 de ore, mi-am aruncat geamantul pe podeaua camerei de hotel. In mai putin de un ceas, grupul de 7 magnifici (din care 3 romani) originar din Cambridge se reunise in par. In aceasta formatiune zgomotoasa, am intrat pe la 12 noaptea, ora Japoniei (6 ore mai devreme in Romanica) intr-un micut restaurant. Prima senzatie a fost ca nimerisem pe scena de la Bulandra, Gradina Icoanei, in mijlocul unui spectacol. Lumina palida, mese putine, cateva cupluri tacute in jurul lor, iar in mijloc cateva vetre cu carbuni incinsi sub ele. In jurul vetrelor, trei pusti de vreo 18 ani pe post de bucatari/chelneri/localnici etc. Am primit o masa intr-unul din cele doua separeuri ale localului. La intrare ne-am descaltat si io personal abia asteptam sa ma asez la masa fara picioare pe care o vazusem de atatea ori in filme. Numai ca, surpriza, masa e intr-adevar pitica, dar pentru picioare e loc berechet caci sub masa se casca o groapa adanca de cam un metru in care diversele izuri ale membrelor inferioare puteau sta de vorba in tihna.



Capetenia grupului, care in ciuda originii asiatice nu stie o vorba japoneza, ca de altfel toti ceilalti asiatici non-japonezi pe care i-am intalnit, a comandat scurt si cuprinzator: everything for everybody. Si chiar asa a fost dragii mosului: fiecare mesean a primit cate o frigaruie cu pui, vita si porc, cate o salata cu rosii, ceapa si castraveti ca la mama acasa, cate o portie de calamari si multe altele. Totul asortat cu halbe de Kirin, cea mai buna bere locala (mult mai cunoscuta e, si anume, pish-vaser comparativ cu Kirinu').

Dupa 3 ore de ghiftuiala si discutii politico-universitaro-bahice, la 3AM am zis pa la nenii chelneri si am dat sa plecam spre hotel. Maaaaaaaare eroare: Shefu' a apreciat gluma cu plecatu, dar ne-a indreptat cu hotarare catre primul karaoke bar aparut in cale. Alt separeu, alta masa pitica (de data asta fara groapa sub dansa), alte halbe pline de Kirin (pe halbe se curgeau bucatele de gheata, caci recipientele de sticla sunt tinute in congelatoare inainte de a fi umplute si aduse pe mesele clientilor). Elementul de noutate a fost si televizorul si instalatia de karaoke la care erau anexate doua microfoane. Si a inceput behaiala: rand pe rand, melodii gandite de baieti si fete destepte de la Queen, Beatles, ABBA etc au fost aduse chinuite in fel si chip de cei 7 bezmetici. Interesant e ca desi urlam cat puteam, in afara separeului nu se auzea mai nimic, semn ca oamenii izolasera cum trebuie incinta degraba varsatoare de cacofonii.
Pe la 4:30, separeul nostru s-a imbogatit cu 2 japonezi si o japoneza, cam pe la 20 de ani. Cine i-a agatat habar n-am. Cert e ca dupa 10 minute si o halba de bere, cei trei pui de samurai urlau We love England, proful nostru facea poze de rocker suparat alaturi de fata lor, iar karaokele se incheia fastuos in ritmuri de We are the champions. La 5:00, am redescoperit strazile inundate de soare (la ei se lumineaza cam pe la 4:30 si se innopteaza pe la 7:30, caci oamenii n-au obiceiul de a schimba ora in martie).
Pe stradutele inghesuite, puzderie de boschetari locali, dormind in adaposturi de carton. In aer, acorduri de Andrii Popa, strigate de 3 romani aflati la mare departare de casa. La nivelul solului, un pahar de carton de Coca-Cola pe post de minge de fotbal, semn ca totusi locuim de ceva timp in Anglia.
La 6AM, debutul unui somn care lasa in urma 24 de ore de drum cu tren, metrou, avion si autobuz, 6 ore de petrecere si 8 ceasuri diferenta de fus orar, mai zapacit decat noi si capetele nostre pline de Kirin.




CE MI-A PLACUT

Toaletele.
Simbol al obsesiei pentru curatenie a japonezilor, aproape fiecare toaleta, fie ca era vorba de hotel, restaurant, bodega ori internet caf�, e o mica bijuterie tehnologica. Daca apesi un buton, o teava se iteste discret si iti stropeste popoul cu un jet de apa reglabil, carevasazica te poti bucura de binefacerile bideului oriunde. Pe langa diversele suluri de hartie igienica, exista si colaci de WC din hartie, de unica folosinta, ca sa nu iei microbii celui ce te-a precedat in respective incinta.
La restaurant si in avion, inainte sa serveasca masa, chelnerii aduc tifoane umede pentru fiecare mesean. In fiecare local, exista la vedere o mica chiuveta la care cei prea puturosi pentru a merge la toaleta, se pot spala pe maini inainte de a manca.

Politetea.
Functionarii de la hotel, vanzatoarele, oamenii de pe strada sunt de o politete care e la ani lumina de Anglia si la secole de Romania. Daca pricep cam ce cauti, tipii vor din tot sufletul sa tea jute si sunt mereu cu zambetul pe buze. Daca te-ai asezat la masa intr-un restaurant, instantaneu apare un chelner care iti pune in fata un pahar cu apa si gheata. La sfarsitul unui dialog, oricat de scurt, japonezii se apleaca respectuos, isi impreuneaza mainile si emit un nesfarsit Domo Arigato, adica Multumim mult. La restaurantele cu mese pitice, chelnerii sau chelneritele se aseaza in genunchi langa clienti atunci cand acestia sunt gata sa serveasca.

Ecological obsession.
Stapani peste un teritoriu compus predominant din ape, baietii cu ochi oblici si tehnica sf sunt megagrijulii cu problemele ecologice. Companiile se intrec in a raporta poluari zero pe anul 2003, ca urmare a unor masuri de-a dreptul maniacale pentru evitarea imbacsirii solului, aerului etc. Timp de o saptamana, n-am vazut automobile murdar sau lovit. A-ti repara masina lovita intr-un accident te costa o avere, tocmai pentru ca baietii incearca din toate puterile sa stimuleze cumpararea de masini noi, cu sisteme de securitate si ecologice din ce in ce mai destepte.
Am vazut oameni dotati cu o periuta ce o depaseste cu putin in dimensiuni pe cea de dinti, care curatau pietrele cubice din diverse pasaje pietonale. Pentru a completa peisajul, mi s-a infipt in creier imaginea-tip a taxiului japonez: masina curate ca lacrima, GPS, ecran cu harta electronic pe care se afla si cea mai mica din stradutele tarii, usa din stanga-spate deschisa, sofer cu manusi albe care asteapta clam la volan un eventual client.

Mancarea.
Neasteptat de diversa si de gustoasa. Japonezii par mari amatori de prajeli in diverse stiluri si consuma carne de porc si pui la greu, ceea ce m-a cam surprins. Evident, oamenii iubesc pestele, lideri de piata in domeniu fiind sushi (peste crud, preparat in mii de feluri) si tempura (scuzati de expresie, asa ii zice, peste pane, foarte gustos). Langa toate carnariile pun orez gustos, legume crude sau prajite, sosuri de soia mai ales, dar si de alte neamuri, uneori chiar si paine.
Intr-o seara, pe acoperisul unui mall, am descoperit un restaurant intr-un peisaj desprins din La Motoare. Fain a fost ca in mijlocul fiecarei mese, era amplasat un gratar pe care am preparat carnuri, legume, porumb etc.





CE NU MI-A PLACUT

Technical stuff.
In tara supertehnologiei, se presupune ca toata lumea are laptop. De aceea, fiecare camera de hotel are mufa pentru Internet. Cine n-are laptop, ghinionul lui. In hoteluri nu exista calculatoare, iar in centrul orasului in care am stat exista un singur internet-caf�, unde netul mergea nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Cu exceptia lantului de bancomate al postei, restul masinariilor de emis cash erau doar in japoneza si mai grav nu acceptau debit sau credit carduri straine, chiar daca acestea erau Visa sau MasterCard. Multe din magazine nu acceptau nici un fel de card strain, iar la duty-free-urile din aeroporturi euro sau dolari erau arareori acceptati.

Zero English.
Am intalnit o singura persoana, o functionare a aeroportului din Fukuoka, care stia foarte bine engleza. Am mai dat de alte vreo 3, din fericire una la hotel, cu care te puteai intelege. In rest, zero barat. Asta nu inseamna ca taceau. Desi parea evident ca nu pricepi nimic, vorbeau fara incetare, aproape toti, de la vanzator la soferul de autobuz, recitand o poezie invatata mechanic.

Family Life.
Japonezii muncesc de rup, asta e un truism vechi si rasuflat. Ce fac ei dupa? Simplu, fie ca e duminica, fie ca e luni, se duc si anume la bordeluri. Asta in timp ce nevestele stau linistite, acasa, cu copiii. La sfarsitul distractiei, masculii sunt escortati pana in strada de distinsele functionare ale sus-numitelor stabilimente, care le multumesc respectuos prin clasica aplecare si standardul Domo Arigato. Totul very professional.
Cu o exceptie, rareori incalcata: in majoritatea localurilor de acest fel strainilor nu le este permis accesul.

Arhitectura.
Evident ca sunt cladiri inalte, of course ca imensa majoritate sunt noi, unele sunt superbe, altele acceptabile. Evident ca au trenuri de superviteza, of course ca si celelalte merg ca vantul, bien sur ca au metrou de adancime si suprafata. Evident ca au zeci de sosele, of course ca adesea inelele de autostrada se suprapun pe cinci nivele de ametesti doar uitandu-te la ele.
Problema e ca baietii vor ca toate astea sa coexiste daca s-ar putea pe acelasi metru patrat. Efectul e ca odata aglomerate, constructiile isi anuleaza una celeilalte perspectiva, ansamblul fiind adesea o varza care creeaza o senzatie de claustrofobie.


EXPRES
Bulan. Orasul in care am fost, Kitakyushu, e compus din unirea a cinci orasele mai pitice. Unul dintre acestea era trecut in 1945 pe lista americanilor ca a doua tinta pentru big atomis bum-bum dupa Hiroshima. Intamplarea a facut ca pe 9 august \'45 cerul respectivei urbe sa fie plin de nori, asa ca yankeii s-au reorientat catre Nagasaki, aflat undeva in vecinatate.

Lost in Whisky. Penultima seara, etajul 24 al unui hotel, la bar, aproape de geamul sub care se casca silueta nu foarte atractiva ziua, dar plina de luminite noaptea, a portului. \'Ce vreti sa bei?\', a intrebat Florin.
\'Whisky\', am raspuns intr-o nanosecunda si am inchinat in onoarea lui Bill Murray si a filmului in urma caruia cronica aceasta e adesea redundanta.


FINAL
Intre atatea pro-uri si contra-uri e greu de pus un diagnostic final. Poate e mai potrivit de relatat o nedumerire. Vazand de cata seriozitate si disciplina sunt capabili japonezii, nu contenesc sa ma intreb: de ce au trebuit romanii, sarbii ori polonezii, neamuri prin excelenta neserioase, sa puna in aplicare comunismul, o doctrina care cere in primul rand supunere si disciplina, cand in lume exista atatea popoare care se apropie de o mie de ori mai mult de portretul-robot gandit de tata-marx? Cine stie, poate incercata in Japonia, idea bezmetica ar fi putut chiar sa fie un succes.


______
Autor: Mihai Brezeanu