dordeduca
0 evenimente in septembrie:
etc
  • home
  • evenimente
  • impresii
  • foto
  • news
  • dordeduca ical ics
  • twitter
  •  

Impresii
22 aprilie 2008 Cornelia

Rimetea - raiul din Apuseni

Galerie Film cazare Harta Transport Comentarii

E inceput de weekend. Nu e nici vineri si nici sambata. E joi seara si am asteptat plecarea asta de multa vreme. E aproape 10 p.m. si urmeaza un drum de mai bine de 400 de km pana in Apuseni, acolo unde principalul motiv care ne mana la drum este concursul de escalada RICO – Rimetea Climbing Open, pentru unii, si indeplinirea visului de a zbura cu parapanta, pentru mine. Ca si alte dati, se pare ca cele mai frumoase calatorii incep in plina noapte, asa cum au fost Portita din toamna sau Fagarasul din vara. Si daca am suferit un pic ca nu ii pot insoti cu Honda mea din nou pe baieti la Portita de primavara, atunci am gasit consolare in verdele ierbii de munte.

Dupa ce trag pe dreapta in masina si dormitez mai tot drumul, intrarea in Aiud ma trezeste din lumea unor vise in cea a altor vise. Aiud e unul dintre orasele pe care le iubesc dinainte de a le fi vazut. Mi-as schimba rezidenta aici.

Iesim din Bucuresti pe la 11 si ceva, dar in aproape cinci ore deja intindem cortul in curtea de la numarul 217, curte ce se va umple cu asezamintele celor ce aveau sa participe sau sa caste gura la concurs – ca mine.



Se face aproape 5 dimineata. Noi ne intindem obositi in cort, dar cocosii tocmai se trezesc. Glasul satului rosteste chemarea unei noi zile.

In prima zi - vineri - inca se face organizarea pentru concurs. La acest capitol intra si fabricarea usii de la "buda". Curtea se va umple de corturi si fiecare petec de iarba va fi un bun substituent al unii pat. Vineri este programata sosirea participantilor, care de pe la Bucuresti, care de pe la Iasi sau Gura Humorului, care de pe la Cluj (cei mai multi, ca doar sunt la o aruncatura de bat de casa), care de prin alte parti. Sambata incepe concursul, numa' ca e amanat o leaca din cauza rafalelor de ploaie. Duminica este ultima zi, ziua in care castigatorii isi iau laurii. Concursul a avut trei sectiuni: senori, juniori si fete.  Nu inteleg de ce fetele nu pot fi si ele seniori…sau vorbeste feminismul din mine?



Dupa ce facem cunostinta unii cu altii, ne indepartam de sat in recunoastere. Biserica reformata este cea care ramane de veghe semeata peste casele subrede de vreme. Langa ea, biserica ortodoxa se pregateste de Paste. Cimitirul isi are locul sau pe dealul cel mai inalt din imprejurimile satului.



Ne petrecem ziua la catarat, eu mai mult ca spectator si cu aparatul de fotografiat cocotata pe pietre, ceilalti mai mult in coarda si ham. Apoi am fost iara incurajata sa imi bag picioarele in cipicii de catarat si sa urc un pic in fisuri.



Daca te invarti printre cataratori trebuie sa te familiarizezi si cu vocabularul lor: opt, revers, coarda, bulin, caraba, “cu ce vrei sa ma filezi?”, “Haide!”, echilibru, “Bravo!”, “Fain!”, asigurare, priza, rapel, 9- sau 8 +, 6B, bucle, fisura, motzotzoi, “mi s-o-mpanat mana…”, sesari, etc.



De pe stanca sau din poteca auzi linistea acompaniata de zborul unui avion sau de apa paraului pravalindu-se la vale printre pietrele care raman; un cocos nervos da o veste; un catel activ latra la datorie. Un gandacel negru are drum pe piatra alba de sub fundul meu.



Seara ne ajuta sa mai socializam unii cu altii la o sticla de vorba.

Sambata astept eu vreo 67 de cai…putere pusi sub saua unui Transalp sa vina sa o incalec, …dar caii nu mai vin. Din pacate Remetea/Rimetea din Alba a fost confundata cu cea de langa Timisoara, asa cum unii participanti la concurs au ajuns mai intai la Rimet, satucul in care se ajunge din Teius. Toate cele trei localitati sunt diferite si trebuie sa te uiti bine pe harta sa vezi la care vrei sa ajungi.
 


Dupa ce dimineata ma lupt cu pantele foarte inclinate, pante ce i-a incalzit bine pe participanti sau chiar i-a obosit pe unii dintre ei, si dupa ce vad cam cum sta treaba cu traseele si cum toti care mai de care se urca pe pereti, decid sa plec la vale si sa fac un drum pana la cetatea Coltesti - numita si Cetatea Trascaului - din satul vecin. Mijlocul de transport folosit este si cel mai la indemana: mersul pe jos.



Asa ca las pe cataratori in treaba lor – pe pereti – si eu plec in treaba mea. Cetatea era una din cetatile aflate de mult in gandurile mele si acum va ajunge si in aparatul meu de fotografiat. Cobor singura prin padure sau cel putin asa credeam eu, dar o vulpe inainta hotarata prin frunze spre poteca mea pana m-o zarit si s-o retras, eu simtind-o apoi cum ma priveste speriata pe furis.



In coborare, vad parapante cum stau intinse portocali pe deal. Ele pandesc curentii ascendenti pentru a isi lua zborul peste sat.  La ora cand le-am zarit, visul meu de zbor era inca sub forma de speranta. Dupa un mic popas la cort, plec agale inainte de miezul zilei.



Acoperisuri rosi in doua ape si cu breton – cum le zic eu - asteapta resemnate sa fie acoperite de ploaia de amiaza.  Flori galbene de papadie sau ciubotica cucului dau culoare ierbii uscate. Tropaitul unui cal urmeaza drumul catre casa.



Imi place ca oamenii raspund la buna ziua cu “Buna ziua” si de cele mai multe ori si cu un zambet sincer, asta in cazul in care nu au apucat sa iti dea mai intai ei binete. Care cu boi aduc lemnul din padure in casa. Verde de iarba si galben de papadie, albastru de cer senin cu alb de nori cuminti sunt culorile vietii rurale.



Doi unguri simpatici ma iau din drum pentru un km in masina lor. Mi s-a parut nepoliticos sa refuz cuplul amabil si urc in masina lor. Nu reusim sa  ne intelegem decat prin semne si zambete. Eu nu stiu nici limba lor si nici germana, ei nu stiu engleza si nici …romana (i-am intrebat ;) ).

Mirosul de ceapa prajita si de mancare facuta in ceaun pe foc de lemne ma opreste din drum. Am de urcat si aici pret de jumatate de ora. Pentru ce privelisti ai de sus, merita orice efort, cu atat mai mult dac cetatea toata e a ta. Ultimii turisti au coborat inainte de a ajunge eu.



Plec de la cetate si de picioarele mele parca sunt legati bolovani din zidurile ei. Am mers vreo 5 km pana la ea, plus urcusul istovitor de dimineata si coborasul. Mai urmeaza 4-5 km pana in sat. Nu ma plang, asta sa fie necazul: calatorului ii sta bine cu drumul!



Ies din sat si mergand agale…primesc o veste…si ce veste! Prietenii cu parapante din Mures si-au adus aripile la Rimetea. Una dintre ele ma va inalta si pe mine. Asa cum dimineata “meteorologul de serviciu” mi-a anuntat ploaia exact la ora la care ea a pornit (ei, hai, cu un sfert de ora intarziere :D), aveam incredere si in stirea cu soare pentru duminica.



Ploaia in rafala ma prinde la cateva minute de cort, dar nu suficiente incat sa ma flescaiasca. Apoi iese soarele, dupa ce unii dintre alpinisti s-au retras deja de pe stanca. Si iar ploua, si iar iese soarele…inca putin, ca nu mai are mult si  dispare pana a doua zi. Ultimila ora de lumina imi coloreaza frumos fotografiile pe seara.



Pornesc spre “Gonduzo” (“Alungatorul de ganduri” cum mi s-a spus ca ar fi traducerea din graiul unguresc) sa ii intalnesc pe Karesz  (l-am pus sa scrie singur numele ca nici sa il rostesc nu reusesc) si cu Cristi – parapantisti cu experienta si prieteni din prima zi pentru mine. Ii cunoscusem anul trecut la ziua mea in Fagaras, acolo unde am suferit ca nu am survolat Balea.

Pentru serile de la Rimetea poti alege intre doua "carciumi”: Gonduzo sau Foras. Vineri seara am ales a doua varianta la recomandarea alpinistilor. In a doua, am ales sa “imi alung gandurile” cu muresenii. Varianta ultima este cea castigatoare. Iei o bere si zici: “Egeszseget!” Si berea e buna.  Si unde mai pui ca cu patronii de la Gonduzo am fost si am baut o bere si in Foras. Unde mai vezi asa intelegere intre concurenta?



Dupa o noapte in care am schimbat cortul cu un pat acoperit cu o fota groasa si cu un acoperis din barne groase de brad, gandurile mele erau deja peste sat. Azi nu puteam sa mai ratez zborul. Il asteptasem prea multa vreme.

Primele forte de duminica le luam o data cu micul dejun de la conacul secuiesc din Coltesti. Cum arata acesta si pozitia sa e ceva ce musai trebuie vazut, trait, simtit. O casa imensa – conac – alba, cu mobila verde in stil secuiesc si cu floricele rosi, cu perdele de panza cusute de maini pricepute, cu cei mai amabili ospatari care te intreaba “daca e ceva gresit cu cascavalul, daca nu va place” asta in caz ca mancati mai incet, in stilul meu. Micul dejun este cel al casei: gem de capsuni, salata de vinete, “piftele”, unt, vreo patru feli de cascaval, paine intr-un cos pufos si o mare cana  de ceai de menta (mai bine zis carafa).



E soare si parapantistii deja s-au imprastiat pe dealuri, de o parte si de alta a satului. Vocabularul deja se schimba. Avem de aface cu seleta, aripa, curentii, zborul, suspante, dubla, tandem, comanda, turbulenta. Imi e teama sa nu aterizam int-un copac...si nu sunt putine sansele.



Dupa ce ne salutam cu prietenii prietenilor, luam dubla in spate (parapanta - aripa) - impartia in doua - si iar urcam. Cu cat urcam mai sus cu atat avem sanse sa prindem un curent mai bun pentru zbor. Nu stiu de ce mi se face teama. Adrenalina e pe drum si un mare gol in stomacul meu isi face loc. Casca este asezata pe cap si seleta sub sezut.



Momentul decolarii vine. Pandim cat pandim si gata: sus! "Alearga!" "Nu te opri!" Suntem sus!!! Mai sus!!! Suntem foarte sus, la aproape 2000 de metri. Karesz imi da iluzii de zbor deasupra norilor. Dar vantul ne schimba planurile. Un curent puternic ba ne urca ba ne coboara. Golul din stomac e tot mai gol! Adrenalina atinge limite nebanuite pana atunci!!! Imi e teama, dar am incredere...in Karesz caci in vant NU!!!



Totusi reusesc sa imi manevrez aparatul bine fixat de gat in rucsac. E frumos! Este peste asteptari! Am urcat cu o turbulenta de 7 (adica cu 7 m/s).
Aterizarea a fost memorabila.  Nu credeam eu ca o sa ajung sa ma tavalesc cu un ungur (secui) prin iarba, mai bine zis prin maracini. Uite ca am facut-o si pe asta. Mi-a zis Karesz "Cand aterizam, alergi. Alergi pana iti zic eu, nu te asezi!" Ce credeti ca am facut? :D Pai daca nu mi-a spus ca este posibilitatea de a trebui sa alergam in spate, eu am alergat inainte. Cu unul hais si unul cea, am ajuns sa ne tavalim prin maracini si sa imi inverzesc pantalonii. Controlam repede oasele si le gasim pe toate la locul lor si un ras cu pofta ne bufneste pe amandoi. Mai vreauuuuuuuu!!!!!!!!!!!!



Cu siguranta ca au ras si altii cand ne-au vazut. Nu e bai ca o fost fain!
Mergem spre sat si cu coada ochiului vad o parapanta rosie ce imi pare cam agitata. Apoi vedem cum lumea se strange gramada la locul in care s-a intins pe pietre. Apoi salvamontistii pleaca in graba. Deja ne ingrijoram, mai ales ca parapanta era a unui cunoscut. Aripa unei fete a fost lovita de vant cu 5 metri inainte de aterizare. Rezultatul: picioarele rupte si cateva vertebre tasate, nicidecum gat rupt cum s-a ajuns la stiri.

Vad iara cum pasiunile mele nu sunt tocmai pamantesti si nu pot decat sa dovedesc cum visele se pot realiza! Pe curand!



______
Autor: Cornelia Florea
 
Tag-uri
Nu exista tag-uri atasate.
Impresii
Contine 61 poze
 
Evenimente in Urmatoarele 2 saptamani
Stiri
LMMJVSD
Anul anteriorSeptembrie 2020 Anul urmator
 010203040506
07080910111213
14151617181920
21222324252627
282930    
       
 Ianuarie
Februarie
Martie
Aprilie
Mai
Iunie
Iulie
August
Septembrie
Octombrie
Noiembrie
Decembrie
 
echipa dordeducaPrima pagină | Evenimente | Impresii | Foto | Stiri | Echipa | Parteneriate
Toate materialele de pe aceste pagini sunt scrise de noi pentru placerea cititorilor nostri. Avem totusi niste Conditii de utilizare.
despre noi
publicitate
parteneriate
echipa
contact
Cu scuzele de rigoare, dordeduca.ro e momentan în hibernare; vom reveni într-o formă nouă. ¯\_(ツ)_/¯ [ 📸 instagram]