Moartea obosita si Iubirea atotputernica

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adincul fintinii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Mai veche decat lumea la nivelul dimensiunii sale metafizice, tema iubirii mai presus de moarte a inspirat artisti din toate timpurile, indiferent de domeniul in care si-au manifestat aptitudinile sensibile. Jinduind la exemplul dragostei Divine, umanitatea si-a proiectat coordonatele sentimentale cat mai aproape de ideal. Dumnezeu a creat Universul si, ca o incununare a ceea ce exista, a plamadit Barbatul si Femeia. Ca sa se inmulteasca si sa stapaneasca pamantul! Armonia si echilibrul firesc al naturii inseamna Dragoste dincolo de timp si spatiu, guvernand interiorul fiintei umane construite dupa chipul si asemanarea Creatorului.

Depasind rezonanta „poetica” a acestor consideratii, realitatea palpabila demonstreaza forta dragostei ca panaceu, indiferent de situatie. Si daca adversitatea poate fi invinsa, iar durerea psihica si fizica ameliorata prin iubire, de ce n-ar putea ea detine insasi suprematia asupra mortii? Cu siguranta, regizorul austriac Fritz Lang s-a gandit la toate acestea cand a realizat, la doar trei ani de la debut, in 1921, Der M�de Tod (Moartea obosita). Desi frecvent abordata de Lang in perioada respectiva (in scenariile de autor Hilde Warren und der Tod, Totentanz, Die Pest in Florenz etc.), tema mortii imbraca un vesmant artistic puternic personalizat abia in Der M�de Tod.



Contaminat cu „microbul” expresionist, care va hrani capodoperele sale majore, cineastul ramane in istoria celei de a saptea arte prin pelicule de pionierat in genurile respective, cum ar fi Metropolis (o gigantica fresca SF realizata la un nivel tehnic incredibil pentru anii ’20), trilogia acuzat anti-nazista Dr. Mabuse, precum si metaforicul M, pelicule care sfideaza trecerea timpului datorita pronuntatei lor incarcaturi expresive. Precedand aceste realizari de exceptie, Der M�de Tod ramane unul dintre cele mai percutante discursuri cinematografice ale filmului mut, care aduc fata in fata iubirea si moartea, realitatea si fantezia, atmosfera romantica si coloritul expresionist.

In tentativa de a umaniza total disputa imaginativa a omului cu moartea, sinistrul personaj este investit aici cu trasaturi de caracter antagonice. Poezia acestui demers contrariaza si impresioneaza inca de la nivelul titlului: Moartea obosita, cea care ea insasi simte nevoia de odihna si, de ce nu, de reconciliere. Unde? Paradoxal, undeva in mijlocul oamenilor. Legea firii renunta la propriul statut, fiind invinsa de sentiment. Mesajul este cu atat mai pregnant cu cat determinarea Mortii – ca entitate masculina (precum genul substantivului in cauza din limba germana) exclusiv rationala – este anihilata de catre afectivitatea specific feminina care-si urmareste scopul cu infinita perseverenta.



Impresionati de atributele acestei pelicule, aproape necunoscute in Romania, membrii ansamblului Einuiea si actrita Crenguta Hariton, au conceput – sub coordonarea inspirata, ca intotdeauna, a lui Radu Radescu – un spectacol-eveniment ce continua seria proiectelor anuale pluriartistice. Dupa Nosferatu si Faust (in regia lui F. W. Murnau), Prabusirea Casei Usher (in regia lui Jean Epstein), Cabinetul figurilor de ceara (in regia lui Paul Leni) si colajul american intitulat Umbra lui Caligari, Radu Radescu si Einuea, respectiv Calin Torsan (instrumente de suflat clasice si traditionale), Silviu Fologea (chitara electroacustica), George Turliu (kazoo, saz, psalteriu, voce) si Juan-Carlos Negretti (darbuka, bongos, cinele si alte percutii de culoare) si-au propus sa adauge emotionantei pelicule apartinand lui Fritz Lang o arhitectura sonora care sa sublinieze, prin melodica si timbralitate, incursiunea imaginara a personajului feminin in Persia, Italia si China (indicand cele trei incercari – arhetip al structurilor mitice universale – prin care eroina trebuie sa treaca pentru a-si salva iubitul), in contrast cu sugestiile pastorale sau tumultul dinamic din spatiul real al unei Germanii a legendelor medievale.

Insa, daca interventiile instrumentale ale celor patru muzicieni au completat sinuoasa lecturare a imaginii printr-o panoramare sonora care intregea semnificatiile cuvintelor neauzite, optiunea lui Radu Radescu pentru poezia lui Emil Botta in versiunea interpretativa plina de har a Crengutei Hariton a suplimentat aura de mister si inefabil a peliculei. Remarcabila asociere a povestii tanarului logodnic rapit prematur de moarte cu recenta disparitie a criticului, eseistului si prozatorului Alex Leo Serban a apartinut tot lui Radu Radescu, cel care a ghidat ulterior traseul spectacolului pentru a fi vizionat nu doar la Bucuresti (in 24 mai, la Sala Mica a Ateneului Roman), ci si la TIFF Sibiu (in 17 iunie, la Teatrul Gong) si, apoi, la Medias (in 18 iunie, la biserica evanghelica).



Cortina s-a ridicat si, in final, s-a lasat, urmand cadenta tulburatoarelor versuri din volumul Un dor fara satiu, semnat de Emil Botta; Singur, Concertul, Acel „eu insumi”, Cintec, Logodna, Morgana, Remember, Aventura, A fost un mister, Aura, Vizite, Nuante, Incet, lumina si Scut au interferat cu substanta muzicala facand loc unui nou personaj care, in fapt, existase de la inceput – Poetul.

Framantarile sale interioare, peisajul oniric pe care-l introduce spre a deschide ochii cititorului catre sine insusi, obsesia mortii care te scruteaza si te recunoaste (...) si pleaca apoi trintind usile de perete, dupa ce lumanarea vietii s-a stins, dand tacerii / ce-i al tacerii, / amarnicul pret al cenusei, au insotit, pas cu pas, imaginea peregrinarilor fetei careia i se ofera alternativa ideala de a readuce la viata – prin puterea dragostei – fiinta iubita. Mai mult decat elocvente ca adresare afectiva, poezia si muzica au imbracat imaginea filmica intr-o carcasa sensibila subtila, inoculandu-ne acea emotie necesara si suficienta care transforma miraculos un eveniment spectacular in fapt artistic.


Noi oamenii rumegam cenusa
vietilor arse de mult,
noi oamenii suntem usa
pe unde patrunde un groaznic tumul.





Cu graiuri nebune ma cheama,
in lungi, cintatoare Undine.
Si cind sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa: la mine, la mine!
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

Foto: Roxana Leahevici
Autor: Loredana Baltazar


______
Autor: