Jurnal de festival M. Ciuc 2009

Duminica, 26 iulie 2009

Finalul filei precedente si inceputul celei curente lipsesc din jurnal. Se pare ca fragmentele turbulente care vorbeau despre puntea dintre cele doua zile, trecand prin orele de noapte, au fost smulse cu brutalitate, asa cum iti stergi din minte urmele unui cosmar de care nu mai vrei sa stii...

Soarele din zorii zilei de duminica ne aminteste, in schimb, ca a sosit si ziua de pe urma a festivalului, dar, in acelasi timp, ne invita la slujba de dimineata. Romano-catolici, reformati, unitarieni sau ortodocsi, pentru toti locuitorii urbei s-au deschis portile bisericilor. Odata ajuns la micul sediu provizoriu al Bisericii Romano-catolice Szent �goston (cel mare, nou si modern asteapta cuminte, pe promontoriul de pe care vegheaza intregul oras, sa fie sfintit), am constatat ca prietenii nostri Ulrike si Guido Titze au ales, alaturi de alte doua sute de enoriasi, sa asiste aici la serviciul matinal. Dupa slujba, a fost programat concertul unei alte formatii-fanion din secuime: Ansamblul K�joni Consort din Baraolt, condus de profesoara �va Gyulai Gy�rgy, care este unul dintre grupurile cu peste doua decenii de activitate.



Liantul care i-a adus laolalta pe cei 12 componenti este dragostea neconditionata pentru muzica veche. O fac cu pasiune si cu modestie, fiind oaspeti frecventi ai festivalului. Voi amici mei estis (Voi sunteti prietenii mei) este titlul imprumutat de la una din piesele culese de cel caruia ansamblul ii poarta numele si pe care il omagiaza la fiecare noua aparitie (anul acesta implinindu-se 380 de ani de la nasterea calugarului franciscan din Sumuleu Ciuc). Doua sunt manuscrisele lui Joannes K�joni (sau Ioan Caianu) din care au fost selectate piesele programului: Cantionale Catholicum si, desigur, Codex Caioni, acestora adaugandu-li-se fragmente din colectia Harmonia Caelestis de Eszterh�zy P�l. Vioara, violoncelul, un consort de flaute drepte (poate prea putin exploatat) si percutia au completat vocile umane, care au conferit sentimentului religios din lucrarile sus-amintite o exprimare pioasa si onesta. Cred ca membrii ansamblului, in consonanta cu dorintele publicului, au indragit intr-un mod aparte pasajele dintr-o missa a altui calugar franciscan, Lodovico Grossi da Viadana (consemnata in Codex Caioni), pe care le-au reluat in semn de recunostinta pentru aplauzele primite.



La iesirea din biserica, i-am cunoscut pe unii dintre muzicienii belgradeni de la Ensemble Renaissance (am constatat asadar ca si ei au fost prezenti la concertul de dimineata), care urma sa evolueze in actul final al festivalului, seara, la Biserica Reformata. Formatia din Serbia este recunoscuta in toate dictionarele de profil ca fiind cel mai vechi si mai longeviv ansamblu de muzica veche din Europa Centrala si de Est, fiind infiintat in 1968 (cu 4 ani, deci, mai varstnic decat Hortus Musicus). Numeroase similitudini pot fi gasite intre cele doua formatii: componenta numeroasa si preponderent masculina, intreaga gama a instrumentelor medievale si renascentiste (de suflat, cu corzi, de percutie), abordarea creatoare a manuscriselor de epoca, programe de concert de dimensiuni apreciabile si segmentate tematic, calupuri de piese ordonate cu iscusinta si performate legato, costume inventive si de efect, bucuria nedisimulata a intrarii in relatie cu publicul. Si inca multe altele. Ma uit la ceea ce am scris despre Hortus Musicus si constat ca, de asemenea, multe se potrivesc si pentru Ensemble Renaissance. N-am de gand sa reiau aprecierile, dar ma vad nevoit sa subliniez ca si aici apare aceeasi constatare incantatoare pentru spectatori: muzica este traita la intensitate maxima, este cu adevarat live. Ei nu presteaza, ci daruiesc. Canta din tot corpul (cei doi suflatori au chiar o mimica si un joc de scena absolut entuziasmante), se bucura din toata inima, sunt locuiti de acea scanteie divina care apare atunci cand, asa cum ii place Oanei Pellea sa spuna, coboara ingerul in sufletul lor.



Programul a avut trei parti (de fapt, patru, daca punem la socoteala si bisurile): muzica medievala, muzica renascentista (din nou asemanari cu HM) si (atentie!) muzica popoarelor balcanice: Grecia, Bulgaria, Macedonia si, cu consistenta, Vechea Serbie. Vantul a suflat cu putere dinspre coastele stancoase ale Adriaticii si ne-a adus arome mirifice: in cantecele lor era sadit spiritul viu si vibrant al pescarilor, al pastorilor, al truditorilor la vita de vie, dar si vraja rascolitoare, cand melancolica, cand avantata, a licorii rubinii. Un alt punct forte al formatiei este vocea feminina. La soprana Marcela Lukic, totul a fost cu desavarsire minunat: timbrul invaluitor, impostatia naturala de esenta pura, armonicele bine temperate, feeling-ul cuceritor si mladierea tandra din piesele lirice, discretia cu care face percutii de culoare din background in lucrarile instrumentale, tinuta scenica fermecatoare, simpla ei prezenta. „Vinovatul” pentru amprenta sonora a grupului este eminenta lui cenusie: Dragan Mladjenovic, un om care s-a confundat cu Ensemble Renaissance in toti acesti 40 de ani, locomotiva care l-a purtat catre performantele de azi. O persoana extrem de agreabila, un fin degustator de vinuri si un partener de discutie spiritual si cu mult umor. Spre miezul noptii, constatasem ca avem foarte multe in comun, inclusiv atitudinea fata de americani... Stiti cum i se adreseaza colegii de formatie? Hei, Sekspire! Am uitat sa va spun, alias-ul lui este Shakespeare, va las pe voi sa va imaginati de ce.



Este incredibil cum a putut intreaga Romanie sa ignore existenta unui ansamblu de talia acestuia timp de 40 de ani! De altfel, trebuie sa recunoastem ca, in afara Ungariei, stim foarte putine, chiar nimic, despre piata muzicii vechi din tarile vecine. Numiti cel putin o alta formatie de gen din Ucraina, din Bulgaria, din Moldova sau din restul numeroaselor state ale fostei Iugoslavii. Ei, cum stam? Ne putem usor inchipui de cate ori ne-a vizitat tara o asemenea raritate. De altfel, pentru prezenta la Ciuc a Ensemble Renaissance trebuie sa-i fim recunoscatori lui Codrin Emandi, cel care anul trecut s-a gandit primul sa-i adreseze o invitatie la Timisoara, apoi la Brebu Nou. Si din nou nu este greu sa ne imaginam ce a facut formatia dupa incheierea festivalului: a plecat direct acasa, fara sa mai primeasca nicio alta oferta de pe plaiurile mioritice. Cine are urechi sa gandeasca si cine are cap sa auda! In fine, pentru a nu lasa sa pluteasca prea mult acest ton sententios de repros, am sa va povestesc o intamplare amuzanta cu vielistul/violonistul grupului: fara sa stie, inainte de a parasi biserica, mi-a sterpelit caietul program al festivalului, uitat pe bancuta in care am stat. Aveam in el toate notitele de pe parcursul festivalului, cele care m-au ajutat sa compun din mici repere, detalii si impresii de moment notate la repezeala jurnalul (nu e nevoie sa-mi repetati: cam lung!) pe care va pregatiti cu nerabdare sa-l terminati odata de citit (asta in cazul – prea putin probabil – in care nu v-am pierdut undeva pe drum). Ca sa nu mai pomenesc de orarul microbuzelor din Miercurea si al trenurilor din Odorhei (care, greu de crezut, nu sunt toate pe net), notat pe un biletel pus intre filele caietului. Panicat era putin spus. Imi umbla deja prin cap zicala aia rasista aia cu rromul si malul. Si, in timpul asta, Zoran, dragul de el, rasfoia calm caietul (meu!) la masa de cina. Am avut noroc (ca de multe ori, de altfel) cu interventiile salvatoare ale lui Bogi si Mesi.



Si uite asa m-am strecurat incetisor spre paragraful final, cel cu frazele de recunostinta. Pe langa dubletul Bogi&Mesi, mai am de adus multumiri urmatoarelor persoane, pentru felul in care s-au purtat cu mine si pentru ca pur si simplu m-au tolerat fara sa cracneasca: Angela (directoarea CCJ Harghita), Laci (soferul CCJ), Gyula (fotograful), L�szl� (graficianul, cu scuze ca n-am apucat sa ajung la expozitia lui personala), Joli (care m-a incurajat intr-un moment-cheie, cand aveam probleme cu cititul numelor maghiare), Jutka, Erika, Judit, Be�ta, Saci si colegele de birou, fetele de la contabilitate, secretara etc. (staff-ul CCJ), N�ci (consilierul artistic, care a tinut seama de propunerile mele), ospatarii incredibil de rabdatori de la Korona Hotel, care de multe ori au plecat acasa cu vreo doua ceasuri mai tarziu din cauza mea... Imi pare rau daca am uitat pe cineva (asta mai mult ca sigur) sau daca am pocit vreun nume (idem). Mai vreau sa multumesc mesterilor populari de la Corund ca m-au imbracat pentru festival (pe propria-mi cheltuiala) si masinii de spalat in care m-am dezbracat dupa. Gata cu prostiile! Asteptam de pe acum cu nerabdare editia jubiliara din anul viitor (se implinesc 30 de ani de la fondarea festivalului), pentru care se pregatesc deja surprize pe care n-am de gand sa vi le dezvalui. Sper le veti veni sa le descoperiti singuri, la fata locului.

foto: Adam Gyula
______
Autor: Radu Radescu

CUPRINS: Prima Pagina   Luni   Marti   Miercuri   Joi   Vineri   Sambata   Duminica