Jurnal de festival M. Ciuc 2009

Joi, 23 iulie 2009

Timp de patru zile, vremea s-a incalzit intr-un ritm constant, amiezile toride facand ca si temperatura de seara sa fie numai buna pentru spectacole in aer liber, pornind de la ultimele raze ale soarelui si pana la stralucirea metalica a lunii. Curtea Cetatii Mik� a gazduit joi trei concerte la pachet, proba pe care spectatorii consecventi au trecut-o cu brio, inclusiv copiii care, dupa ce au facut atmosfera la primele doua momente, au sfarsit prin a adormi obositi in bratele parintilor la nocturna din final. Curtea cetatii are de anul acesta un nou gazon, pentru protectia caruia conducerea Muzeului Secuiesc al Ciucului a dorit sa instituie un alt mod de dispunere a scaunelor pentru public. Dar numarul mare al celor prezenti a determinat primaria sa treaca peste interdictiile impuse si sa permita invadarea intregului spatiu, care (dupa cum am sustinut si in precedentele jurnale) creeaza, pe langa o acustica naturala, ornamentata cu ciripitul vrabiutelor, o ambianta incarcata de o reconfortanta energie pozitiva.



Primii protagonisti au fost doi maestrii ai lautei, ambii detinatori ai prestigiosului premiu ungar „Lauta lui Tin�di”: Kobzos Kiss Tam�s din Budapesta si De�k Endre din Carei. Programul lor, cuprinzand Muzica pentru lauta din Transilvania (care a fost scrisa, vehiculata sau inspirata in/din aceasta regiune), s-a bazat pe conceptul de dualitate. Au fost omagiati cei doi „Valentin” ai culturii renascentiste maghiare, compozitorul-lautist B�lint Bakfark (sau Valentinus Greff Bakfark, cum mai este cunoscut) si poetul B�lint Balassi (omagiat si in trecutele editii ale festivalului). Dualismul a continuat la nivelul structurii programului, cei doi solisti prezentandu-si piesele in alternanta, dar si in abordarea interpretativa: daca Endre este lautistul care se revendica din traditia europeana a muzicii de curte (abordand piese galante si rafinate, chiar daca acestea isi au radacinile in dansuri populare), Kobzos schimba adesea lauta cu cobza, el fiind rapsodul popular prin excelenta (cu balade epice sau de dragoste, la care retorica exprimarii mesajului prin text primeaza de multe ori in fata elaborarii liniilor melodice). Bisurile, in schimb, i-au adus pe cei doi muzicieni impreuna, in postura de duo, spre incantarea publicului.



Al doilea moment al serii a adus pe frumoasa scena din lemn a cetatii (de care primarul este atat de mandru, incat o onoreaza cu prezenta chiar daca nu gaseste scaun si se aseaza turceste – sau secuieste! – pe iarba) o formatie-fetis a festivalului: Musica Historica de la Budapesta, asteptata in fiecare an cu interes si caldura de catre spectatorii fideli din Ciuc, dar nu numai. MusHist fiinteaza de 21 de ani si a ajuns o institutie de muzica veche. Performantele ei nu sunt doar o chestiune de stil sau de gust. Membrii formatiei conduse de Cs�rsz Rumen Istv�n se documenteaza temeinic, fac cercetare stiintifica, publica tratate si studii, isi completeaza arsenalul instrumental, predau cursuri de maiestrie, sunt prezenti la evenimente de gen in toata Europa, dar, mai presus de toate, isi traiesc muzica, experimenteaza, lasa loc creativitatii si fanteziei, evolueaza, se reinventeaza. Pe scurt, pun in agregare un sistem deschis, un organism viu, care este muzica veche (de epoca) si noua (contemporana) in acelasi timp. Ei au creat repere, au impus standarde. Isi recunosc descendenta din cercul deschizatorilor de drumuri in early music. Au suficienta experienta acumulata (peste 20 de programe tematice diferite in repertoriu si vreo duzina de albume inregistrate) incat sa fie rutinati, dar fara sa para obositi sau ruginiti. Au facut efortul ca si de aceasta data sa vina in fata fanilor (termenul nu este deloc deplasat) cu un program diferit in comparatie cu anii precedenti: Amor ey – muzica laica medievala din sec. XII-XV. N-as vrea sa repet asertiunile pe care le-am formulat despre ei in trecutele mele jurnale de festival. Tin sa punctez doar cateva mici detalii filtrate din oferta lor scenica: interventiile discrete (poate un pic prea rare) ale vocii R�kai Palocz, momentele de virtuozitate si culoare ale percutiei, pasajele solo de lafta (lauta turceasca) la un nivel sonor atat de scazut incat toata lumea lasa impresia ca si-a tinut rasuflarea pret de cateva (zeci de) secunde, acel irezistibil „Saltarello balcanicus”, transpus pe ritmuri macedonene dupa vestitul Saltarello italian de secol XIII-XIV (prezent si in repertoriul Dead Can Dance)... Ce-ar mai fi de spus: ca vin la Ciuc cu tot dragul (au cerut, ca si in alte dati, sa repete concertul in Castelul L�z�r de la Lazarea, loc pe care ei il iubesc), ca sunt comunicativi si calzi, ca se implica in festival nu doar ca prestatie artistica, ci si prin lectii de master, prelegeri sau sugestii pentru selectii viitoare. Ca sunt oameni cat se poate de normali si de firesti, prieteni cu toata lumea. E de ajuns.



Ultimul tronson al serii (al noptii, de fapt) a insemnat o lauta, o teorba, doua chitare, o proiectie de film expresionist, piese din Renasterea tarzie si din Barocul timpuriu, dar si viziuni moderne ale unor lucrari vechi, plus multe transcriptii, aranjamente si variatiuni. Dar nu se cade sa vorbesc despre acest spectacol in nocturna, fiind implicat personal in punerea lui la cale. Am sa ma rezum doar la rememorarea catorva impresii subiective: prezenta pregnant simtita, dincolo de imensul peretele alb central al curtii cetatii – transformat ad-hoc si vremelnic in ecran de proiectie – a arhetipalului manuscris Codex Caioni (odihnindu-se acolo in conditii de maxima securitate), incat secventele halucinante cu teancuri de carti in scara si pagini albe rasfoite de mana lui Roderick Usher (in film) se contopeau metafizic cu filele manuscrisului „de dincolo”; adierea lina a vantului si racoarea usor umeda, coborate direct din Ecco la primavera; ecoul indepartat al unui tren tarziu care trecea (in ce directie, oare?), rasunand de nicaieri si de pretutindeni, ajutand-o parca pe Madeline Usher (tot in film) sa treaca inapoi granita intre doua lumi... Si, nu in ultimul rand, rabdarea, bunavointa si incurajarile publicului din schimbul de noapte.

foto: Adam Gyula

______
Autor: Radu Radescu

pagina urmatoare »