Jurnal de festival M. Ciuc 2009

Miercuri, 22 iulie 2009

A fost ziua in care am intrat din nou, la un an dupa memorabila intalnire cu Ren� Clemencic si clavicordul sau, in Biserica romano-catolica Sfanta Cruce, un edificiu istoric recent restaurat si, in ciuda numarului redus de locuri, un spatiu excelent pentru auditii muzicale, racoros si cu o acustica de calitate. Am ascultat doua programe cu totul diferite ca structura si atmosfera, dar unite prin profesionalism si standard valoric.



In 2010, Ansamblul Flauto Dolce din Cluj va implini 10 ani de activitate, si inca una foarte intensa, in aceeasi formula de baza: Zolt�n Maj� (conducator artistic), M�ria Szab� si �gnes T�th, completata fericit de soprana Mihaela Maxim, numita de fiecare data „invitata permanenta”. Probabil ca daca s-ar apuca si ea de flaut (pe langa percutiile de culoare pe care le adauga pe ici-colo), Mihaela ar putea fi considerata (si) formal un membru cu acte in regula al formatiei, ceea ce, in realitatea de pe scena, este deja de mai bine de 6 ani. Zoli a pregatit un program special pentru Miercurea Ciuc, care are cate un titlu diferit in fiecare limba: Sz�l a kakas m�r (Se aude cocosul cantand) in maghiara, Ach, s�sser Wort (O, dulce cuvant) in germana, Toiro tzivo (???) in ebraica hasidica si Arde-ma si frige-ma (asta chiar ca e imposibil de „tradus”, mai ales cand te afli intr-o biserica!) in romana. Multilingvismul si multiculturalitatea sunt vecine. Dupa cum era de asteptat, scheletul acestui program a fost articulat din cantece traditionale maghiare, germane, hasidice si romanesti, toate in aranjamente realizate de seful formatiei. Daca aceste lucrari n-ar fi fost intercalate cu piese instrumentale din zona galanteriilor baroce – (trio)sonate de Mattheson, Corrette si Quantz –, ar fi putut constitui un minunat material pentru un festival interetnic (ceea ce ar fi o idee pe care Zoli n-ar trebui sa o neglijeze!).



Liedurile lui Sartorius (compozitor sas care a activat la Sibiu si la Crit) sau dansurile transilvane (din Manuscrisul de la Sfantu Gheorghe, la care Mihaela Maxim a manuit cu dexteritate... o ulcica de lut) erau deja cunoscute, in schimb cele prezentate in premiera publicului din Ciuc s-au dovedit a fi piesele de rezistenta ale concertului: dansurile si liedurile maghiare (cu un impecabil accent al sopranei, cel putin asa parea in urechile ne-nativilor), cantecele si dansurile romanesti (alea cu aluzii erotico-termice, facute sa sune tolerabil chiar si pentru mireni prin stiinta Mihaelei de a anula vulgaritatile – inocente, de altfel, pentru secolul XXI – ale textului printr-o necesara doza de umor si candoare), si, in special, suita substantiala de cantece hasidice din sec. XVIII. Zoli se simte in elementul lui nu doar atunci cand canta alaturi de fete, ci si atunci cand comunica direct cu publicul, explicatiile si comentariile sale bilingve fiind intotdeauna nu doar bogate in informatii, ci si expuse degajat si atractiv pentru audienta. In paranteza fie spus, daca in caiet nu si-au gasit locul de data aceasta si descrierile programelor, atunci interventiile verbale ale muzicienilor au fost foarte nimerite, tinand cont ca festivalul ar trebui sa-si asume rolul educativ si de formare nu doar prin cursuri de maiestrie si prelegeri, ci si prin prezentarea in context cultural si istoric a pieselor, compozitorilor, curentelor din care se construieste un concert axat de multe ori pe o tematica anume. E adevarat ca muzica bine interpretata se exprima prin sine insasi, dar nu poate fi contestat nici faptul ca ea poate fi „ajutata” sa ajunga la tinta si prin formularea explicita a ideilor care o insotesc.

Sa revenim: Zolt�n Maj�, care a modularizat cu iscusinta programul, odata ajuns la segmentul hasidic, a povestit publicului cine sunt evreii hasidici, cum au fost culese aceste cantece din Maramures acum mai bine de 200 de ani si cum a prelucrat in stil original manuscrisele apartinand lui Max Eisikovits, ai carui urmasi au avut bunavointa de a-i incredinta lui Zoli caietele compozitorului clujean. Contrastul cu lucrarile culte si nota de culoare etnica au fost accentuate si prin maniera de interpretare si tehnica instrumentala folosita, flautele (lui Zoli, in special) adoptand un mod de emisie acustica aparte, in pozitie usor oblica, amintind de aerul exotic al instrumentelor populare cromatice. Poate ca acest program spumos, cu un caracter atat de laic, s-ar fi simtit mult mai „la el acasa” pe o scena in aer liber (cea din curtea Cetatii Mik� ar fi fost ideala), dar aceasta este singura observatie negativa care s-ar putea face unui recital admirabil (completat la bis cu un cantec popular german), adorat si ovationat de toti cei prezenti.



Dupa nici 20 de minute de respiro, publicul s-a reasezat cuminte in bancutele de lemn, intampinand cu bucurie reintalnirea cu muzicienii din Dresda care le-au oferit la ultimele trei editii delicioase tratatii baroce: violonista Ulrike Titze si oboistul Guido Titze, de data aceasta intr-o formula camerala intregita de mai tinerii lor colegi Paul Cristian (clavecin) si Istv�n Csata (viola da gamba). Daca in 2008 repertoriul abordat a fost ales din Barocul muzical al tarilor nord-europene, acum cei patru s-au oprit asupra sonoritatilor Barocului francez, sub titlul – sugestiv prin insasi fonetica pronuntiei franceze – Les Sons harmoniques. Dupa cum a tinut chiar Ulrike sa precizeze, denumirea programului este o expresie tipic frantuzeasca, insemnand in traducere sunete sau tonuri armonioase, provenind atat de la instrumente muzicale, cat si din natura, exprimand ideea de echilibru, masura si armonie universala. E aici frumusetea unui concept estetic conturat in secolul luminilor, curent de gandire care tinde sa emancipeze omul din pozitia rigida in care il fixase filozofia traditionala, pentru a-l face obiectul propriei sale deveniri: prin cultura, omul este perfectibil ca si lumea pe care o construieste. O lume cu atat mai bogata cu cat este locuita de... sunete armonioase.



Suitele si sonatele alese, apartinand compozitorilor Rebel, Marais, Hotteterre, de Mondonville si Couperin, au fost plasate intr-o salutara alternanta solistica: vioara&oboi – tutti – oboi – vioara – tutti. Ulrike si Guido fac parte din acea categorie de muzicieni pentru care instrumentul la care canta este o prelungire a propriei lor fiinte fizice si afective. Vibratiile pe care le produc sunt deopotriva cele ale intelectului si ale spiritului. Paul si Istv�n au gasit acea lungime de unda comuna pentru a intra in rezonanta cu partenerii lor de intamplari sonore armonioase. Misiunea lor a fost cu atat mai dificila cu cat au avut de muncit in flux (era sa zic bas!) continuu, neparasind scena nicio clipa. Dar asta nu inseamna ca au avut de parcurs doar stime de continuo, ci si solistice, cum s-a intamplat in divina Sonnerie de St. Geneviève du Mont de Paris (pentru vioara, gamba si clavecin) de Marin Marais, la care surprinde in primul rand modernitatea inovatiei in scriitura muzicala, inscrisa in aria muzicii reprezentative (sa ne amintim de concertul Biber gandit de Mihail Ghiga cu al sau Collegio Stravagante in urma cu trei ani). Glasurile de clopote ale catedralei pariziene au fost re-compuse (tot intr-o biserica catolica!) printr-o geometrie tridimensionala cat se poate de ne-euclidiana (prin temerare ostinato-uri si volute pe solide temelii armonice), intrucat vocile celor trei instrumente paralele se intalneau dincolo de infinit, in zona de maxima certitudine a sensibilitatii ascultatorilor. Dupa aplauze si bisuri, restul e tacere...

Ziua s-a incheiat cu o serata de dansuri renascentiste in vasta sala a Liceului de arta „Nagy Istv�n”, prilej pentru toata lumea (muzicieni, profesori, cursanti, public) de destindere si buna dispozitie tarziu in noapte. Pofta de dans a lui Herr Mustonen si a colegilor din „Gradina muzicala” estoniana a fost de-a dreptul contagioasa!

foto: Adam Gyula

______
Autor: Radu Radescu

pagina urmatoare »