Genova

Totul incepe la ora 3:45, sculare, aeroport. Avionul decoleaza la 6:10, am noroc si stau in primul rand de la economic, cu un imens spatiu de picioare. Nu stiu de ce, de fiecare data cand merg cu Alitalia e frig in avion. De data asta sunt pregatit partial asa ca nu inghet de tot si reusesc sa mai atipesc cate un pic. Ma trezesc de tot la aterizare la Milano. Autobuzele de la toate sosirile vin la o singura intrare asa ca e o coada lunga. Reusesc deabia dupa 10 minute sa urc scara care ajunge in final in aeroport, mai fac doua cozi mici la pasapoarte si la controlul de securitate unde politistul iti explica sa treci prin masinarie cu mainile in sus, arata de fiecare data mainile in sus si omul trece cu mainile ridicate. Inaintea mea era insa o indianca venita cu un zbor paralel. Polististul ridica mainile in sus, indianca le ridica si ea dar imediat ce facea primul pas le lasa la loc, politistul o trimitea la loc. Au trebuit vreo 5-6 incercari nereusite pana sa pot trece si eu.

Cateva ore dupa, la 10:40 m'am imbarcat pentru Genova, un avion mic extrem de silentioas desi cu elice, doar doua randuri de scaune, unul pe o parte si unul pe cealalta, am reusit sa dorm tot drumul. Aeroportul mic de tot, iau un taxi care ma duce la hotel repede insa cu mult peste pretul recomandat (in aeroport sunt lipite pancarde: tarif recomandat pana la statione principe, minim 3 pers, 7 eur. Nu specifica nimic despre alte destinatii si ce se intampla daca nu sunt 3 persoane).



Intr-un final la ora 12:30 sunt in fata hotelului gata de plimbare. M-am hotarat si mi-am lasat laptopul in camera intr-un act necaracteristic. Initial fac rost de 2 harti si ma gandesc sa-mi fac un plan insa dupa 2 pasi realizez dimensiunea reala a orasului. Centrul e mic tot, si peste tot sunt semne catre monumentele cele mai apropiate care sunt tot timpul la cel mult o strada distanta. Incepand din Piazza de Ferrari reusesc sa vad Palazo Ducale, Borsa si sa ajung si in Porto Antico in 15 minute. Orasul e cumva uniform, impanzit de porti, biserici, turnuri, tunele. Constructiile noi emuleaza acelasi stil si integreaza unde se poate vechile contructii carora le-au luat locul. E un labirint pe multe nivele separat in planuri care se intersecteaza si suprapun in continuu. Masini si trenuri merg pe sus, pe jos, prin tunele. Cladirile sunt paralelipipedice, cu ferestre dreptunghiulare uniform raspandite pe fatada, de preferat de culoare verde pe galbenul cladirii. Multe sunt pictate si desi fatada e perfect dreapta, pictura simuleaza pervaze, colturi si chiar ferestre virtuale care sa completeze locurile goale. Totul e geometric si se repeta atat la cladirile vechi cat si la cele noi. Diferenta o faci uneori cu greu si atunci mai mult pe baza largimii strazilor pe care sunt aplasate. De la Porto Antico ajung imediat la Piazza del Principe si la Stattione Marittima trecand in acelasi timp pe la Porta dei Vacca, Galleria di Palazzo Reale si Piazza Acqua Verde.



O iau de fiecare data pe o straduta noua si gasesc aceiasi atmosfera curata, geometrica, fara multi turisti. Nu ma simt amenintat sau inghesuit. Doar in zona Garibaldi strazile devin apasatoare si foarte inguste. Geometria cladirilor contrasteaza cu faptul ca sunt construite cumva unele peste altele, daca te uiti in sus vezi cum varfurile cladirilor invecinate se ating aproape. Stradute intortocheate urca, coboara si deodata te trezesti ca esti la baza unei cladiri care are primul nivel in paralel cu terasa cladirii cu o strada mai jos. Pe partea dreapta e un parapet care delimiteaza strada curenta e ea insasi cu cativa pasi inainte.

E cald, duminica si nu e nimic deschis. Evit locurile turistice unde se vinde o pizza similara cu cea din Carrefour sau de la TipTop, o pasta grasa cu 2 rosii deasupra. Sunt hotarat sa nu mananc pizza si nici ingheatata sau alte dulciuri care mai sunt de vanzare in cele 2-3 baruri pentru turisti. Oricum iesind din zona de langa port nu mai e absolut nimic deschis cu exceptia saloanelor de coafura si magazinelor cu lantisoare, deodorante sau genti. Speram la o piata, sau macar un magazin alimentar unde sa pot gasi pesto (ca doar e pesto genoveze) si salami. Imi iau doar de baut trecand de doua ori pe la acelasi magazin pentru ca nu mai gasesc altul. Minunat de cladirile care cresc una din alta, peste tunele de cale ferata si de masini incep sa urc pe langa Funicolare di S'Anna cautand parca nivelul cel mai de sus al cladirilor, panorama perfecta. Pe masura ce urc descopar zone cu copaci, neexistenti la nivelul cel mai de jos de langa port si simt briza care bate mai tare. Deja sunt departe de centru si pot sa admir cel putin 4-5 nivele de blocuri mai jos. Nu stiu cum sa categorisesc altfel cladiriile galben pal, cu 5-8 nivele, cu geamuri verzi si cu terase pline de plante. Pe masura ce urc, strada trece prin dreptul teraselor de mai jos si cladirile sunt din ce in ce mai noi.



Ma dor putin de tot genunchii si putin mai mult incheieturile picioarelor si m-am departat destul insa sunt incantat de energia pe care o am, am urcat foarte mult si inca nu am obosit. Deabia cam la 3/4 din inaltimea maxima decid sa ma intorc. Ma bucura aventura, explorarea, descoperirea de mici locuri dar imi lipseste ceva, cineva care sa completeze si sa intensifice plimbarea, sa dea mai mult sens.



Coborarea e mai grea, sunt obosit, incepe sa ma doara destul de tare incheietura dreapta si imi e putin foame. In mod neobisnuit foamea pare problema cea mai mica, usor amagibila cu un ice tea si total supusa. Imi dau chiar seama ca as putea sa nu mananc chiar nimic daca nu gasesc ceva care sa ma incante. Coborarea ma conduce insa in Piazza Corvetto unde pe o straduta gasesc din intamplare un mic magazin cu exact ce cautam: salami, paine si pesto, singurul deschis. Ma resimt pentru cele aproape 7 ore de colindat incontinuu, si ajung pe inserate inapoi la hotel unde incep sa astern povestea infulecand pesto cu paine. In mod foarte ciudat, dupa atatea saptamani de schimbare a atitudinii despre mancare mi se pare ciudat sa infulec, ca o amintire pierduta.



Am evitat tot drumul sa ma gandesc la ziua de maine si am facut ca si cum as fi in vacanta insa deja apropierea ma face sa ma gandesc la instalare, la potentialele probleme insa sper ca totul o sa mearga bine. Adorm visand case galbui cu jaluzele verzi, perfect integrate in fatada, cu margini vopsite si cu terase pline de plante in soare. Un lucru m-a dezamagit insa: nu am vazut decat un singur biciclist toata ziua, si o singura bicicleta asa ca m-am simtit cumva ca la Bucuresti din punctul asta de vedere.

De dimineata m-am plimbat printr-un labirint de cladiri. Am schimbat 2 lifturi si am ajuns in sfarsit la destinatie, etajul -4. Birouri luminate artificial, aerisite artificial fara nici o senzatie a trecerii timpului cu exceptia problemelor care curg una dupa alta.

Pe la 7 am iesit in sfarsit, odata cu puhoiul de lume si scutere si am ratacit printre stradutele stramte din zona Garibaldi. Acum toate magazinele sunt deschise si strazile sunt pline de oameni. Naucit caut ceva de baut, ma ratacesc printre culorile magazinelor care incep sa se inchida, printre lumea agitata si multicolora. Dupa vreo ora de mers incepe sa se mai duca din agitatia din cursul zilei si vad orasul cu alti ochi, pare un mozaic de zgomote, stradute mici si mari, gelaterii si baruri pentru turisti, restaurante discrete ascunse de ochii curiosilor de unde simt miezme mediteraneene. Ma indrept spre hotel pregatindu-ma pentru o noua zi.



Am ajuns usor, deja stiu lifturile si trecerile securizate. Trec de momentele critice si reusesc sa termin totul in timp. In timp ce ies din complex raman insa cu o durere acuta de cap care ma strapunge cu asprime, pretul problemelor din ultima zi. Raman pentru un timp orbit in parcarea de scutere, respirand cu putere si cautand energie.



Sunt hotarat insa sa profit de timpul ramas si fac mai intai o bucla mare, spre vest prin Piazza de Ferrari, Via S. Lorenzo, ajung la coasta si merg pana la un Mercato Communale in apropiere de Porta dei Vacca pe care-l ochisem duminica dar ma dezamageste imediat asa ca gasesc o straduta ingusta, paralela cu Via. A. Gramsci. Deodata ceva se schimba, am intrat intr-o alta lume, kebab, magazine orientale, chinezarii. La vedere, o lume imigranta ascunsa de ochii turistilor dar integrata uimitor in micile ganguri, trecerile inguste si cladirile tipice. Ma invart printre stradute (as putea la fel de bine sa le zic ganguri) cautand un loc plin de bunatati pe langa Piazza Magdalena insa nu gasesc decat un pic de salami si un borcanel mic de pesto. Pasii ma poarta deja fara gand, urc si cobor urmarind cand un gang la capatul caruia intrezaresc un zid colorat, fie un colt de lumina, fie o gradina. Ma minuneaza integrarea intregii vieti cotidiene in decorul trecut, un magazin de electrice sanitare pe partea laterala a unui palat in miniatura cu ziduri colorate, usi grandioase ce ascund intrarile automate ale unui supermarket sau ale unei farmacii.




Trec de Via XX Septembre, punctul meu de referinta si fac alta bucla, spre Piazza di Carignano urmarind linia albastra a marii. Aici atmosfera e alta, mult mai deschisa. Strazile sunt deja largi, cu circulatie auto, cu copaci, iarba, banci si contrasteaza furios cu stradutele inghesuite de 2 m latime. Ajung la mare si urmaresc un timp coasta spre stanga pana incepe sa se intunece apoi incerc sa ma indrept spre hotel incercand sa inchid cercul. Deodata ma trezesc iar la nivelul superior al orasului, cu strazi si tramvaie care trec sub mine, oameni care stau pe terasele blocurilor dar pe care as putea sa-i ating daca m-as intinde. In dreapta vad orasul nou raspandit in trepte pe dealurile din jur. Ajung la Ponte Monumentale unde realized ca de fapt strada e cativa zeci de pasi mai jos. Inchei cu un gand linistit coborand treptele spre hotel.







______
Autor: Marilen Corciovei