FNT @20 in 5 acte

Masura fara emotie

Festivalul National de Teatru a inceput oficial sambata la Bucuresti cu o premiera oferita de cea mai in forma trupa a ultimilor ani: cea a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Unchiul Vania, Trei surori si Richard al III-lea au facut senzatie la precedentele editii ale festivalului, impunandu-i pe Andras Hathazi (incredibilul Vania al lui Andrei Serban), Zsolt Bogdan (incantatorul Richard al III-lea al lui Tompa Gabor), Hilda Peter (emotie in stare pura in Sonia din Unchiul Vania si Irina din Trei Surori) si Imola Kezdi (cel mai tulburator cuplu al scenei romanesti din ultimul deceniu alaturi de Zsolt Bogdan in Unchiul Vania - Elena Andreevna & Astrov si Trei surori - Masa & Versinin) ca actori cu imens talent si remarcabil travaliu.

Pasind pe acest abur de glorie, trupa clujeana a revenit la Bucuresti cu premiera unui text shakespeare-an mai putin jucat in anii din urma, asezat intr-un spectacol de fix 4 ore de imaginatia prodigioasa a regizorului german Matthias Langhoff. Prodigioasa, dar nu neaparat coerenta. Desi tinuta mereu in priza de dinamica speciala a actorilor si amplu decorata de nenumarate elemente de decor, scena gandita de Langhoff e prea rar vizitata de emotie. Mesajul trece, e perceput de public, dar clipele cand in sala se intampla ceva mai mult decat o trecere punctuala a textului dinspre actori spre privitori sunt putine. Vrand sa arate multe si sa spuna tot, Masura pentru masura rateaza tocmai la capitolul unde minunata trupa clujeana coplesise la spectacolele anterior mentionate: emotia.

Si totusi, desi parasit de mai multe de jumatate dintre spectatori la pauza reprezentatiei bucurestene, spectacolul de deschidere al FNT-ului 2010 nu e neaparat o deceptie. Textul shakespeare-an se aseaza in mintea publicului si multiplele sale intelesuri provoaca ample dezbateri interioare.

Si mai e ceva. Cineva. Andras Hathazi. Is he no. 1? If not, he is there. Minunat actor!

PS. De ce oare exista atatia contemporani care inteleg sa-si manifeste neplacerea de a privi un spectacol de teatru sau un film deranjandu-i pe cei din jurul lor? De ce ar alege cineva sa se framante minute sir in scaun, sa comenteze in barba, sa citeasca dintr-o carte, sa isi puna ochelarii de soare, sa clatine excesiv din cap, sa atatea altele, in locul unei oneste parasiri a locului faptei? De ce se comporta asa ilustrii anonimi, dar si oameni de calibrul lui Radu Afrim?

Locul unde se putea intampla totul

Centrul de Introspectie Vizuala inseamna un spatiu ingust si cald asezat la un parter de bloc facing Biserica Enei, la 50 de metri de fantana Universitatii bucurestene. Sa inghesui 100 si ceva de oameni, care pe scaune, care pe perne, care in picioare, in cativa zeci de metri patrati poate fi o idee nu din cale afara de apetisanta chiar si pentru consumatorii venerabili de intamplari teatrale.

Cand insa vorbele unuia dintre capetele infierbantate interpretate de Alex Potocean amintesc de bate de miner fugarind asiduu barbi studentesti chiar pe stradutza din fata Centrului, brusc spatiul se incarca de o semnificatie tremuratoare si cei 20 de ani scursi de la grozaviile parcurse de textul Mihaelei Michailov se dizolva intr-o clipita. Cu un talent si o pofta molipsitoare, Potocean intruchipeaza, vreme de un ceas si jumatate, marile figuri ale epocii Pietii Universitatii, de la Cristi Paturca la Marian Munteanu, de la Doru Maries la Miron Cozma. Special guest star, Ion Iliescu . Spectacolul, pacatuind un strop la capitolul durata (macar doua dintre capetele cele infierbantate puteau fi lejer sarite din schema), se sprijina pe forma de zile mari a lui Alex Potocean (de admirat si in Hartia va fi albastra si 4, 3, 2 ), aplaudat la final in picioare, minute bune, de, printre altii si altele, doamna Catalina Buzoianu.

Intr-un oras bantuit de teatru in aceste seri reci de noiembrie, invaluit de ceatza si de cetzuri, e de asteptat ca duhurile sa se simta in largul lor. Ma-ntreb ce-ar fi gandit un duh ce si-ar lipit privirea de geamul aburit in dosul caruia istoria sa caznea sa se re-povesteasca. Mi-l imaginez cu guler ridicat si maini framantand buzunare de haina ieftin. Un soi de Ariel gasind vremelnic adapost in paltonul vreunui Raskolnikov. Cu 20 de ani in urma a fost loc mult de crima si foame cumplita de pedepse. Libertatea si speranta au trait, o vreme, acele timpuri si acele locuri. Piata Universitatii a fost, din decembrie '89 pana in iunie '90, locul unde se putea intampla totul.

Intre timp, am uitat si am trait. Uneori, ne intrebam si ne caznim sa intelegem. Acolo e locul unde au inceput toate. Acolo se cade sa revenim mereu.

Interzis accesul publicului?

FNT @ 20 a gazduit doua spectacole in premiera. Masura pentru masura by Teatrul Maghiar din Cluj si Interzis accesul animalelor by Teatrul National din Timisoara. Din pacate, amandoua au bifat o neplacuta contraperformanta: o plecare in masa a publicului. Daca discutia despre spectacolul trupei clujene e mai complexa si comporta felurite nuante, de la regia neinspirata la durata excesiva a spectacolului, dezbaterea din jurul happening-ului oferit de timisoreni incape intr-un singur cuvant: BORING.

Ce folos ca pe scena curg personaje pe care cinefilii le pot lesne repera ca fiind referinte la Kill Bill, The Wrestler, Amores Perros sau Star Wars, ce folos bateria, chitare electronice, giga-pizza, iepurasi, hamster si restul elementelor mai mult sau mai putin dinamice de d�cor, cand:
- dictia si intonatia actorilor schioapta (notabila si placuta exceptie Claudia Ieremia )
- cand cele 5 povesti povestite in cate 3 reprize de cele 5 personaje sunt previzibil-repetitive (again, exceptie povestea Claudiei)
- cand regia spaniolului Rodrigo Garcia e la fel de confuz-simplista precum si textul scris de acelasi personaj

Recunosc cu umila sinceritate: nu m-am prins de ce si cum e interzis accesul animalelor. Dar cu cel al publicului in sala cum stam? E permis au ba? Si daca da, de ce?

Starea de gratie

O camera rosie, curata, cu insule de alb. Cateva pendule. Mecanismul lor invartindu-se, timpul, asteptand. Cateva zeci de invitati, sa le spunem spectatori, asezati pe patru randuri de scaune imbracate in catifea rosie.

Camera scufundata in penumbra, respiratiile scufundate in tacere. Pe un scaun negru, litere: BERGMAN. Asezat cu capul pe speteaza scaunului, imbracat in lumina limpede a unui reflector ce tinde sa devina trademark Andrei Serban, Zsolt Bogdan rostind rar vorbele lui Ingmar Bergman , cel considerat de multi cel mai bun regizor de cinema de pana acum. Undeva, pierdut in public, George Banu traducandu-i soptit unui prieten francez.

Ritmul vorbelor lui Zsolt, soaptele lui Banu, zambetul lui Zsolt, tacerea monastica a spectorilor. "Daca am reusi, macar pentru o secunda, sa schimbam perceptia oamenilor, atunci am atinge starea de gratie".

Cineva isi sterge o lacrima, altcineva si-o invaluie intr-un suras. Pe peretele din fata curge secventa finala a filmului.

Candva, vor exista cuvinte pentru gratie. Sau poate nu. Deocamdata, exista teatru.

Regele moare

In 2007, Silviu Purcarete era invitat sa monteze Macbett-ul lui Ionesco la Royal Shakespeare Company din Stratford-upon-Avon. Era atunci vorba despre om si razboi, putere, coruptie, intrigi si nevoie de un pompier prezent la fiecare reprezentatie pentru a supraveghea feluritele experimente involving fire pe care imaginatia romanului le construise in curgerea spectacolului.

La 3 ani distanta, cel mai cunoscut nume al teatrului mioritic si-a continuat experienta ionesciana de partea cealalta a Canalului. E vorba, de data asta, de om si moarte si nu e nevoie de nici un supraveghetor. E, poate, cel mai cuminte spectacol al lui Purcarete din ultimii 20 de ani. E spectacolul nisipului curgand din inaltul neantului peste omul murind, e spectacolul ventilatorului care sfasia tacerea ultimei scene cu bataile sale egale si inutile.

De ce oare nu pot scapa de impresia ca alti actori, mai inspirat distributi, ar fi putut crea o intamplare mai valoroasa decat cea vazuta la inchiderea FNT @ 20? A fost fain, nu-i vorba, dar...
______
Autor: Mihai Brezeanu