Festivalului de Muzica Veche de la Miercurea Ciuc

�n această lună de final de an, Jordi Savall şi ansamblul său, Hesperion XXI, au vizitat din nou capitala, de această dată �nsoţiţi de un grup de muzicieni din Turcia, pentru un program intitulat „Istambul. Cantemir – Cartea ştiinţei muzicii”. Fascinat de ceva vreme de sonorităţile bizantine, de muzica otomană, un fin cunoscător al lucrărilor domnitorului Dimitrie Cantemir, Jordi Savall a �n-c�ntat audienţa cu măiestria sa �n a �mbina influenţele muzicale răsăritene şi apusene, dar a şi st�rnit admiraţia, compasiunea şi solidaritatea tuturor celor prezenţi.

După cum se cunoaşte, cu exact două săptăm�ni �nainte, Jordi Savall trecea printr-o despărţire dureroasă. Profesionist desăv�rşit, el a ţinut să-şi respecte angajamentul făcut �n faţa publicului bucureştean, depăşind prin muzică suferinţa provocată de pierderea soţiei sale, care urma să fie solista concertului anunţat. Dar prezenţa sopranei Montserrat Figueras s-a făcut simţită pe toată durata concertului, un �nger alb plutind cu discreţie sub cupola Ateneului Rom�n, invocat nu doar prin cele două �nregistrări care au răsunat �n �ntunericul şi liniştea desăv�rşită a sălii, ci şi prin emoţia caldă degajată de fiecare piesă. Dincolo de semnificaţiile metafizice ale gestului său, Jordi Savall, care nu mai are nevoie să demonstreze nimic nimănui, a arătat nu doar respect pentru public, ci şi smerenie �n faţa muzicii şi a puterii sale re-generatoare.



Tematica abordată �n acest concert m-a dus cu g�ndul la demersul similar al altor muzicieni europeni, care s-au lăsat vrăjiţi de ethosul balcanic şi anatolian. Mă g�ndesc aici �n special la ansamblurile budapestane Musica Historica şi �anlar, adesea prezente ca invitate ale Festivalului de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc. Ediţia din acest an a festivalului a fost construită tocmai pe acest principiu unificator �ntre două universuri culturale pe c�t de distincte, pe at�t de apropiate �n spirit: Orientul şi Occidentul. Şi mi-am amintit că �n 2011 jurnalul meu de festival a fost lăsat cam multă vreme la dospit. Jordi Savall a fost, aşadar, catalizatorul acestui proces �ndelungat. Lui �i sunt recunoscător pentru că a reuşit să declanşeze, prin momentul de graţie oferit cu at�ta generozitate �n decembrie, la Bucureşti, transcrierea acestor impresii acumulate �n iulie, la Miercurea Ciuc. Aşadar…

Jurnal de festival Miercurea Ciuc 2011

Ziua 1 – joi 14 iulie 2011
Puntea pilot
„All the bridges that you burn come back one day to haunt you…” (Tracy Chapman)



Ieşit direct din examenul de licenţă, mă urc, practic, din mers �n maşina condusă de Laci şi trimisă de Bogi să mă aducă la Miercurea Ciuc, suficient de rapid pentru a prinde festivitatea de deschidere a festivalului demarat, de fapt, �ncă de la �nceputul săptăm�nii, prin manifestările prilejuite de cea de-a IV-a Universitate de Vară de Muzică Veche. Drumul anevoios de pe valea Prahovei este continuat �n minunatul peisaj al văii Oltului, pe cursul său superior. Trecem printr-un şir de sate �n care şoseaua se află �n şantier. Printre altele, se schimbă podurile de pe traseu. Ca urmare, se circulă alternativ �n cele două sensuri de mers. Stăm la semafoare, timp suficient c�t să admirăm �n tihnă �mprejurimile. �ntr-o astfel de localitate, opriţi la culoarea roşie a semaforului, Laci �mi atrage atenţia asupra unui pod de piatră, pe care apa nu l-a luat, oric�t de mare şi de �nfuriată va fi venit �n ultimul secol şi ceva. Construit �ncă de pe timpul Imperiului Austro-Ungar, nimic nu a reuşit să-l dăr�me. Nici măcar cele c�teva ridicole tentative de a-l dinamita din partea echipei de lucrători tocmiţi de minister. Podul nostru se �ncăpăţ�na să răm�nă �n picioare, cu doar c�teva echimoze provocate de furia nesăbuită a constructorilor. De fapt, a destructorilor. Răm�nea acolo, un pic ştirbit, dar nu �n demnitatea lui, ci doar �n balustrade. Se �ncăpăţ�na să lege, �n continuare, cele două maluri. Mi-am amintit atunci de podul din Mostar…

Prima punte¹
„Iniţiaţi şi neofiţi, fericiţi-nefericiţi, �n petrecere-nfrăţiţi…” (Mircea Florian)



Curtea Cetăţii Mik�, la orele după-amiezii. Cincisprezece artişti pe scenă, dintre care treisprezece muzicieni şi doi dansatori, doisprezece adulţi şi trei copii sau adolescenţi, prezenţi �n formule vocal-instrumental-coregrafice mereu �n schimbare, mereu �n adecvare. Răsună acordurile arhaice ale pieselor de dans, dar şi c�ntece liturgice, muzică de pahar şi de voie bună. Nucleul de taraf autentic cu pronunţate linii de bas creează balansul care rezonează cu starea de tumult ritmat şi bună dispoziţie. Trei glasuri distincte alternează sau se �mpletesc �n combinaţii care amintesc fie de căldura lemnului străvechi de strană, m�ng�iat p�nă la lustru de atingerile m�inilor pioase, fie de argintul neatins de vreme al podoabelor simple, cu luciri tonice, cobor�t din aburul diafan al Pacientului englez (cu o M�rta Sebesty�n oscil�nd enigmatic �ntre două v�rste feminine definitorii). Şi, �n final, alături de volutele ample ale fustelor rotite �n dans, �mbobocesc două voci crude şi limpezi de copii, cu o intonaţie impecabilă (punte �ntre generaţii – aşchia nu sare departe de trunchi!), amplific�nd efectul hipnotic al reluării parcă la nesf�rşit a unui refren care persistă şi se imprimă �n memoria colectivă ca veritabil şlagăr (pardon, „hit”) al epocii. 

A doua punte²
„Roua pune-n umbra dimineţii brumă de argint pe o p�nză de fum […]
Fără veste se iveşte ziua, �ntins şi tumultuos cresc�nd […]
Se aşterne nevăzută seara, ireal e totul fără cuv�nt […]
Falduri de-ntuneric cheamă noaptea, neliniştea se aşterne-n drum…” (Mircea Baniciu)



Povestea unei zile obişnuite dintr-un orăşel italian, spusă prin muzică. Repetabilul ciclu diurn-nocturn se rostogoleşte �ntr-o �nlănţuire de momente reprezentative pentru viaţa şi obiceiurile culturale ale locuitorilor peninsulari din secolul al XVI-lea. Clopotele de dimineaţă cheamă lumea la biserică. Gospodinele amplifică apoi zarva matinală a pieţei, unde negustorii de zarzavat sau v�nat �şi ritmează sonor �ndemnurile de a le aprecia marfa. �ntoarse acasă, nevestele pricepute la toate cele se pun pe treabă, �n timp ce �n catedrală răsună ecourile c�nturilor mariane sau de glorie. Mai t�rziu, după pr�nz şi p�nă �nspre seară, pe aleile grădinilor �nflorite se fac auzite c�ntece de iubire juvenilă, de dragoste (ne)�mpărtăşită sau de amară despărţire. Noaptea coboară lin, odată cu fervoarea discretă a imnurilor polifonice de laudă ale flagelanţilor, ultimele glasuri care se leagănă peste liniştea răcoroasă a urbei. O punte spre următoarea dimineaţă...

Ziua 2 – vineri 15 iulie 2011

A treia punte³
„Ni-e lehamite de marşuri, de tromboane şi plocoane,
De blazoane, de canoane şi fasoane.” (Dorin Liviu Zaharia)



Europa muzicală e legată prin sute de punţi nevăzute, ţesute de-a lungul secolelor ca o p�nză de păianjen care uneşte �ntre ele epoci, stiluri, tendinţe, compozitori, centre muzicale şi lucrări. Manuscrisele, la fel ca oamenii, umblă. Traversează bariere geografice şi lingvistice, fac escale mai lungi sau mai scurte, cad �n uitare sau stau la mare preţ, sunt redescoperite şi reinterpretate. Pe traiectoriile sinuoase ale cotaţiilor bursei muzicale, operele unor autori precum Schmidt sau H�ndel, Vivaldi sau Lully, ori urmaşi ai marelui Bach, au parcurs �n veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea drumurile �ntre Germania şi Polonia, Italia şi Franţa ori Germania şi Ucraina, aşa cum le cunoaştem �n teritoriile lor de azi. Au făcut să fie c�ntate peste tot acolo unde au existat urechi sensibile şi minţi luminate. Dar circuitul european al acestor lucrări muzicale nu se �ncheie atunci şi acolo, el �şi prelungeşte tentaculele p�nă la �nceputul secolului XXI, undeva �n Transilvania, pe meleaguri harghitene.

A patra punte⁴
„Veche vrajă stă de strajă
Cucerind, �nvăluind
Mă p�ndeşte, mă sorteşte
Vis aprins �n tul �ntins
Stă de treceri neatins.” (Anca Argeşiu)



Despre oraşul Kremsier sau Krom??�? din Republica Cehă s-au scris şi se vor scrie multe tomuri. Poate fi subiectul unei epopei istorice sau al unui roman fluviu, poate oferi material dramatic suficient pentru scenariul unui serial de epocă (scene din Amadeus şi O iubire nemuritoare s-au filmat chiar aici) sau poate constitui o sursă de inspiraţie pentru poeţi. O seamă de compozitori celebri au făcut ca viaţa muzicală de acolo să �nflorească, dar să-şi şi lase să cadă seminţele �ntr-un sol roditor, cultivat de-a lungul vremurilor de oameni cu o aleasă educaţie şi idei de vizionari. A crescut acolo, �n secolul al XVII-lea, o adevărată pădure spiritual-muzicală de flori şi trandafiri (formulare menită a-l rememora chiar şi pentru o clipă pe sibianul Gabriel Reilich, din aceeaşi epocă), �n fapt, o adevărată grădină a plăcerilor (Lustgarden). Cea mai mare şi mai bogată a timpului său, �n bună parte păstrată p�nă azi. Nu doar conservată, ci, aşa cum �i şade bine unui organism viu, fertilizată şi sprijinită să-şi trăiască viaţa muzicală prin aromele şi culorile pe care le răsp�ndeşte şi acum cu aceeaşi prospeţime şi vigoare. O echipă multinaţională de „grădinari” pricepuţi din Cehia, Ungaria, Austria, Israel şi Rom�nia, cu toţii şcoliţi �n Germania, au construit impecabil, cu o rară măiestrie, necesara punte �ntre ţinutul Zl�n şi ţinutul Ciucului, aduc�nd iubitorilor de naturi vivante din Miercurea un eşantion fremătător de răsaduri şi lăstari din această comoară unică �n Europa. 

Ziua 3 – s�mbătă 16 iulie 2011

A cincea punte⁵
„Deschide-ne poarta şi dă-ne o coajă
Aibi milă de nişte bieţi menestreli.
Veşnic pe drum, asta ni-i soarta,
Veşnic pe drum, căut�nd un castel.” (Dan Andrei Aldea)



Oamenii buni din Miercurea Ciuc i-au deschis poarta. I-au dat o coajă şi nu l-au gonit. �n schimb, el le-a alungat tristeţea şi preţ de aproape un ceas le-a c�ntat c�ntece de pribegie, de adoraţie, de despărţire, de dor, de dans, de prietenie, de jale, dar şi improvizaţii şi, mai presus de toate, c�ntece de dragoste necondiţionată pentru lăuta sa. Pentru nimic altceva dec�t pentru lăuta sa: amic şi companion, tovarăş de drum şi de suferinţă, confident şi camarad de ghiduşii. După cum arăta şi c�nta, venea de departe, din negura �nceputului de Ev Mediu, şi mergea tot departe, tocmai �n zare, sus, la un alt castel, punte �ntre ieri şi m�ine. S-a oprit aici, la cetatea Mik�, doar pentru un popas, căci noaptea �l prinsese pe drum. Oamenii din cetate s-au �mbunat ascult�ndu-l şi au chibzuit că nu se face să alunge un biet menestrel. Picase bine, la cetate era mare sărbătoare, festivalul �mplinea ediţii să tot fie vreo treizeci. Vino, i-au spus, vom bea mult vin, vom goli tăvi cu m�ncare, ce va fi aici, să tot petreci! Urmau să sosească �ncă două trupe de muzicanţi. Şi-au zis că astfel vor c�nta noaptea �ntreagă, iar oaspeţii veseli vor dănţui. La plecarea lui, şi-au amintit că �n urmă cu vreo trei ani �i mai vizitase un alt menestrel, venit tocmai din munţii austrieci5bis, aşa că i-au promis că vor face la fel şi de astă dată, iar �n toiul petrecerii, preţ de o clipă, se vor g�ndi şi la acest pribeag, om bun din Przemy?l, de pe plaiuri poloneze.

A şasea punte⁶
„Se umflă un perete-n noapte
Sub cerul surd şi mut
Se schimbă garda peste şoapte
Un ţipăt se usucă-n lut.” (Nicu Vladimir)



Din nou un lautist, dar, de data aceasta, un trubadur. Tot un veşnic amorezat, la fel ca peregrinul care tocmai se �ndepărta agale. Stă aşezat l�ngă o preafrumoasă domniţă, iar lăuta lui �i �nsoţeşte vocea suavă, netedă şi transparentă. Măiestria lui se supune dorinţelor ei, freamătului ei de dragoste. �ntre c�ntecele italiene şi songurile elisabetane, o punte de stări �n nestare, de suspine abia auzite, de urzeli delicate, de aşteptări diafane. O punte ameninţată doar de cenuşiul tot mai apăsător al cerului şi de neast�mpărul v�ntului, care face să se desprindă abrupt c�te o filă dintre copertele cu partituri, ca un regret tardiv. 

A şaptea punte⁷
„Ca cei trei-patru muşchetari,
Patru suntem şi toţi voinici.
De-or fi duşmanii c�t de tari,
Că noi �i batem cu urzici...” (din folclorul copiilor) 



Principele Transilvaniei şi două arii germane. Codex Caioni şi �ncă două lieduri germane. O fugă de Bach şi... stop. Trei flaute drepte şi o soprană. Patru stative de note şi mai multe cleme de rufe. Multe, dar insuficiente. Instrumental şi vocal. V�ntul şi negura. Cerul tot mai jos şi sunetele tot mai sus. Ţiglele răzleţe sparte pe caldar�m şi primul fior pe şira spinării. Stropii grăbiţi şi urmele paşilor �n iarbă. Cutremur sau inundaţie? BWV 1080/8 şi diametru 2,5. Bach şi grindina. Copertina şi partiturile. A flutura şi a se desprinde. Ropotul de pe sc�ndura udă şi umbrelele neputincioase. Foliile aruncate pe boxe şi omoplaţii lipiţi de ziduri. Sturm und Drang. Arta Fugii pe scenă şi tehnica fugii sub boltă. �ncr�ncenarea celor trei şi r�sul eliberator al celei care asistă cu spatele. Buchetul de flori sub podium şi cameramanul pe podium. Unde-i placheta şi unde-s sunetiştii? �n apă şi, respectiv, �n apă. Gheaţa care acoperă şi Bach care se lasă acoperit. Acoperit, nu şi păgubaş. Povestiri cu final neaşteptat şi furtună fără final. Retragerea la cabine şi busculada de la poartă. Pana de curent şi... stop! Fără torţe, doar cu lanterne. Fără Telemann şi fără hasidice. Asta e. Orientul şi Ocidentul. Transilvania şi Europa. Flauto Dolce şi Mihaela Maxim. Uzi leoarcă, dar geniali. Va urma... 

Ziua 4 – duminică 17 iulie 2011

A opta punte⁸
„Ştiai tu, Mărie,
Că roua e vie?
Că-n zori face ouă
Şi ies pui de rouă
Şi ies stropi de pui
Ce umblă hai-hui...” (Zoia Alecu) 



Un concert la matineu este �ntotdeauna o plăcere şi o bucurie, �n special, atunci c�nd e �ntr-o zi de duminică, după slujba de dimineaţă de la Biserica Mănăstirii Franciscane Şumuleu Ciuc, o catedrală măreaţă şi impresionantă, despre care am mai scris şi �n alte r�nduri. Concertele de orgă reprezintă o atracţie deosebită pentru public. Cu at�t mai gustate sunt ocaziile �n care orga intră �n armonie cu trompeta. Iar dacă vine vorba nu de o trompetă modernă, ci de una barocă sau naturală, atunci combinaţiile timbrale rezultate sunt absolut fermecătoare. Cu at�t mai dificil de alcătuit programul cu c�t orga a fost proiectată nu pentru repertoriul de muzică veche, ci pentru cel post-romantic, fiind o orgă electro-pneumatică, şi nu una mecanică. O provocare suplimentară este dată de faptul că ambele instrumente, spre deosebire de cele cu corzi, de exemplu, nu sunt acordabile. Ca urmare, orga s-a supus trompetei şi a „acceptat” să atace doar lucrări din perioada Barocului muzical (H�ndel, Bach, Corelli, Torelli, Purcell). Piesele au fost executate �n alternanţă – orgă&trompetă cu orgă solo –, pentru a da trompetistului necesarele momente de respiro (după cum se ştie, trompeta neav�nd motor electric �n dotare, precum orga). O oră de muzică divină, chiar dacă nu au fost abordate lucrări de muzică sacră (cu o excepţie), care a �ndemnat auditoriul la reverie.

A noua punte⁹
„Sus e cerul, largă-i lumea
N-a şti nimeni că m-am dus 
Bine c-a-nfrunzit pădurea
Numai m-or vedea că nu-s.” (Doru Stănculescu)



Din păcate, nu am reuşit să găsesc traduceri �n limba rom�nă ale c�ntecelor lui Balassi B�lint şi Pir Sultan Abdal. Doi poeţi renascentişti, primul de limbă maghiară, al doilea, de limbă turcă. Cu toate că au trăit �n cea mai mare parte �n acelaşi secol, al XVI-lea, cei doi nu s-au �nt�lnit niciodată �n viaţă (Balassi născ�ndu-se la 4 ani după moartea lui Abdal), dar s-au �nt�lnit �n artă. După bătălia de la Moh�cs (1526), Imperiul Otoman �şi extinde dominaţia �n Ungaria, iar interferenţele �ntre cele două culturi devin tot mai puternice. Situaţia acestor poeţi aminteşte de un alt caz �n care doi mari scriitori ai lumii de mult mai t�rziu (sec. XIX) s-au aflat �n aceeaşi relaţie de valenţă artistică: Edgar Allan Poe şi Charles Baudelaire. Un american şi un francez. Baudelaire l-a adorat pe Poe, i-a admirat opera şi l-a considerat „suflet-pereche”. Şi-a dedicat c�ţiva ani din viată traducerii operei lui Poe �n limba franceză. „Iubirea mea mi-a dat din nou de veste” – un titlu de program care a reunit at�t versiunile originale ale poemelor lui Balassi şi Abdal, c�t şi variantele lor �n traducere �ncrucişată. Lirica celor doi barzi a prins glas prin intonaţiile a doi rapsozi, care au refăcut traseul spiritual al legăturii dintre poeţi, o punte �ntre cultura maghiară şi cea turcească. �nt�lnirea lor a avut loc undeva pe la mijlocul distanţelor geografice care acum nu �i mai separă, ci �i apropie, acolo unde termenii de divan şi iarmaroc fac parte şi azi din vocabularul comun: �n ţara muzicii vechi.

A zecea punte¹⁰
„Cum poate să fie ceva nou ce-mi spui,
C�nd literele-s vechi şi-altele noi nu poţi să pui?” (Adriana Ausch)



Muzica veche �nseamnă de multe ori o sumă de contribuţii anonime. La fel s-a �nt�mplat şi �n cazul c�ntecelor de dragoste din literatura maghiară a secolului XVII-lea. Textele cu dublă provenienţă – at�t din Renaştere, c�t şi din Baroc – au fost prinse �n culegeri de manuscrise la curţile princiare din Ungaria, dar nici cele mai populare c�ntece nu au fost tipărite la acea vreme. Acestea au circulat pe cale orală sau pe căi interpersonale. Au fost copiate, transcrise şi, uneori, traduse. Cum se �nt�mplă de obicei, mecanismul de transmitere şi-a pus o amprentă considerabilă asupra acestor c�ntece, intermediarii (care de multe ori erau poeţi consacraţi �n epocă) intervenind asupra materialului literar prin contribuţii personale. Tot aşa cum un povestitor talentat adaugă, accentuează sau �nfloreşte istorioara pe care o spune altora mai departe. Pe scurt, ornamentează cu picături din propria sensibilitate. Programul intitulat „Aşteaptă-mă, pasăre!” a cuprins o mare bogăţie de c�ntece din lirica de dragoste, care, pe l�ngă simbolistica florală, animală sau mitologică, a apelat la o adevărată enciclopedie de stări sufleteşti fundamentale: bucuria, tristeţea, despărţirea, revederea, dorul. Şi cum folclorul, prin esenţă, e născut să circule, aceste c�ntece �şi au rădăcinile nu doar �n manuscrisele ungureşti ale vremii, ci şi �n cele turceşti şi poloneze, regăsindu-se, de asemenea, �n tradiţiile populare maghiare şi slovace. O punte de legătură transeuropeană. Şi dacă, la final, vom aminti şi numele formaţiei care a conceput şi interpretat acest program, vom avea şi o punte către ediţia viitoare a festivalului...

Radu Rădescu
Sighişoara, 23-24 decembrie 2011



Foto: Gyula �d�m

Legendă
[1] Ansamblul Codex (Miercurea Ciuc / Sf�ntu Gheorghe), colaboratori: Erzs�bet Gy�rfi, Rebeka �d�m (Miercurea Ciuc), Em?ke Elekes (Văleni), Anik� Szab�, P�ter Szutor (Cluj Napoca) – Dansuri şi c�ntece din Codicele Căianu (Transilvania, sec. XVII) şi Codicele Bocskor J�nos (sec. XVIII)
[2] Ansamblul Dramsam (Italia) – „Al pulsare di campana” (�n dangătul clopotelor): muzica de-a lungul unei zile �ntr-un oraş italian din sec. XIV
[3] Orchestra Barocă a Festivalului, conducerea artistica: Ulrike Titze (Dresda) – Compozitori şi oraşe muzicale din Barocul european
[4] Proiectul Kremsier, conducerea artistică: Szil�rd Chereji (Austria) – Muzică din colecţia Lichtenstein
[5] Antoni Pilch (Polonia) – concert de lăută
[5bis] Eberhard Kummer
[6] Ansamblul Collegium (Carei), conducerea artistică: Endre De�k – Frottole italiene şi madrigale elisabetane
[7] Ansamblul Flauto Dolce (Cluj Napoca), conducerea artistică: Zolt�n Maj� – Orientul şi Occidentul, Transilvania şi Europa (sec. XVII-XVIII)
[8] Steffen Schlandt (Braşov) şi G�bor Hegyi (Germania) – concert de orgă şi trompetă barocă 
[9] Tam�s Kobzos Kiss (Ungaria) şi Erdal Şalikoğlu (Turcia) – „Iubita mea mi-a dat din nou de veste”: c�ntelele lui Balassi B�lint şi Pir Sultan Abdal, �n limbile turcă şi maghiară
[10] Ansamblul Musica Historica (Ungaria) – „Aşteaptă-mă, pasăre”: arta lirică de dragoste şi muzica instrumentală de la curţile domneşti din Ungaria �n sec. XVII











______
Autor: Radu Radescu