dordeduca
0 evenimente in septembrie:
etc
  • home
  • evenimente
  • impresii
  • foto
  • news
  • dordeduca ical ics
  • twitter
  •  

Impresii
03 septembrie 2012 Radu R

Festivalul de Muzica Veche Miercurea Ciuc 2012

Galerie Film cazare Harta Transport Comentarii







Jurnal de festival

De 32 de ani, la Miercurea Ciuc are loc o întamplare cu totul neîntamplatoare. Se petrece o sarbatoare anuala care, pe masura ce anii trec si vremurile se schimba, devine din ce în ce mai pregnant o dovada de ancorare în normalitate. De încapatanare sanatoasa, mai mult decat secuiasca, de a arata ca nu-i musai ca, daca lumea o ia razna, ar trebui s-o luam cu totii...

Ziua 1 – duminica 8 iulie 2012


Festivitatea de deschidere – în acelasi spatiu istoric, cu o arhitectura unica si o încarcatura energetica ideala pentru manifestari de spiritualitate, veche sau noua: Cetatea Mikó. A fost din nou o celebrare a excelentei prin reîntalnirea – dupa trei ani – cu unul dintre fanioanele muzicii vechi europene: Renaissance Ensemble de la Belgrad. O bucurie fara margini si fara cuvinte, dublata de caldura reîntalnirii cu acei oameni dedicati, pasionali si generosi care compun formatia (hei, sekspire!).



Ansamblul Renaissance


Daca în 2009 ne-am scaldat consistent în apele Adriaticii, de data aceasta invitatia adresata publicului a fost cea similara unui road-movie, dar cu bilete dus-întors: o calatorie muzicala pe urmele lui Marco Polo într-un traseu ovaloid, calea de retur nefiind aceeasi cu cea de plecare. Un univers extrem de bogat si de diversificat în parcursul euro-asiatic, poate mai bogat chiar decat arsenalul instrumental etalat pe o scena care, paradoxal, parea sa devina neîncapatoare. Aceeasi verva cunoscuta, aceleasi insolite coregrafii sonore vizualizate, venite parca dintr-o spontana reprezentare grafica corporala a caracterului fiecarei piese interpretate. Jucate, mai bine zis (în sensul dual dat de termenul analog din limbile franceza, engleza, germana... poate si din altele). Daca muzica veche se zice ca n-are varsta, atunci cu siguranta nici muzicantii-histrioni din formatia sarba n-au cum s-o aiba. si chiar daca acest program nu s-ar fi potrivit cu spatiul auster si sobru al unei biserici, asa cum s-a întamplat la precedenta întalnire (desigur, cu exceptia canturilor bizantine de la Muntele Athos), cerul de deasupra curtii interioare a cetatii, brazdat de nori si pasari care se intersectau mirati fara sa zaboveasca prea mult deasupra, n-a mai fost de multa vreme martorul unei asemenea explozii de vitatlitate, de nerv si de strune bine strunite. Oare cu ce alte minunate aventuri ex-iugoslave ne vom petrece o viitoare înserare de vara, peste înca trei ani? (tema de casa pentru Bogi).

Ziua 2 – luni 9 iulie 2012


Este întotdeauna o placere si o bucurie sa asterni ganduri despre zana buna a festivalului de la Ciuc, cea care deja de sapte ani încoace diriguieste cu bagheta sa invizibila cel mai de anvergura proiect al festivalului: Ulrike Titze. „sapte ani de casnicie” (cei care o iubesc pe Marylin vor ridica acum din spranceana...) cu cel mai numeros ansamblu, reunit special pentru acest proiect: Orchestra festivalului, care de trei editii a devenit baroca, într-un sens firesc al evolutiei stilistice, daca stam sa ne gandim la rezultatele palpabile deja ale anilor de munca si stradanii din cadrul multiplelor clase de studiu ale Universitatii de Vara de Muzica Veche, un produs de data mai recenta al festivalului.



Orchestra Baroca a festivalului


Ulrike gandeste de fiecare data programe tematice, de o coerenta în viziune care ar putea inspira, la o scara mai mare, desigur, ideile de ansamblu pentru coagularea unei conceptii unitare la nivelul unei întregi editii de festival (tema de casa pentru Naci). Anul acesta ne-am (re)întalnit la Biserica romano-catolica „Szent Ágoston” cu muzica familiei Bach. În formule orchestrale de ansamblu sau cu instrumente solistice (fagotul cat se poate de baroc al lui Adrian Rovatkay), conglomeratul muzical pastorit de Ulrike ne-a convins – daca mai era necesar – ca Bach a avut înaintasi si urmasi de seama si ca muzica acestei familii cu nume format din litere („the four-letter word” care nu e „love”, dar tot acolo conduce) cu semnificatie de note în sistemul german (B-A-C-H) nu este definitiva si sacrosancta, ca suporta tot atatea interpretari si abordari pe cat de multe variante accepta definitia unui termen plurisensual într-o limba flexibila, purtatoare de cultura într-un grad înalt. Desigur, cu conditia de a ramane loial spiritului acestei muzici, de a evita tradarea de sursa si tradarea de sine (o reverenta maestrului Bulgakov...)



Ulrike Titze


si pentru a încheia aceasta fila de jurnal într-o nota subiectiva, tin sa spun (cu o autentica lipsa de modestie!) cat de încantat am fost cand am constatat ca în versiunea engleza a caietului program de anul acesta au aparut, la sectiunea cronici de presa, cateva pasaje din jurnalul meu din urma cu trei ani, în care cele mai multe referiri se faceau tocmai la orchestra festivalului si la felul în care Ulrike a stiut sa-si „creasca” acel copil sufletesc (nu de suflet!) care deja de la toamna poate merge linistit la scoala...

Ziua 3 – marti 10 iulie 2012

Este firesc ca atunci cand un bulgare de zapada se rostogoleste accelerat pe versantul unui munte si creste din ce în ce mai mult sa antreneze în mersul lui implacabil tot ce întalneste în cale. La fel s-a întamplat si cu proiectele baroce ale festivalului de la Miercurea, care, iata, au creat prozeliti. Orasul Miercurea Ciuc poate anunta cu bucurie ca o noua formatie de muzica veche s-a nascut în emulatia creata de aceasta manifestare. si pentru a-si defini cat mai clar identitatea, tinerii muzicieni si-au luat un nume care nu lasa loc de dubii: Mercurium. Un ansamblu înca eterogen (atat ca provenienta a membrilor sai, cat si ca maniera de interpretare), ceea ce e firesc, de altfel, pentru un grup care si-a facut intrarea în lumea muzicala tocmai în aceasta a treia zi a festivalului. Îi cunosteam de ceva vreme pe oradenii din formatie – ei sunt prezente constante la Ciuc, atat în orchestra festivalului, cat si la cursurile de instrumente baroce – si aflasem cate ceva despre activitatea lor muzicala în alte formule camerale. Este vorba aici despre violonistul Ernõ Péter  si despre oboistul Sándor Gáti, dar si despre alti trei componenti ai formatiei (Margit la viola, Zsombi la violoncel si Árpi la contrabas), pe care îi întalnisem la academia estivala de la Sighisoara. Ceea ce stiu deja toti cei sapte „mercuristi” este ca într-un asemenea ansamblu nu da deloc bine sa cante toata lumea tot timpul concertului, asa ca au ales astfel de piese care sa reliefeze diferite formule instrumentale si combinatii timbrale. Ceea ce le lipseste – iar acest lucru va veni, desigur, odata cu trecerea timpului si cu acumularea de experienta scenica împreuna – este coeziunea de ansamblu si usurinta relaxata în a canta laolalta. si, evident, de a face cele mai inspirate alegeri în ceea ce priveste tehnica instrumentala si repertoriul abordat. Le doresc ca debutul lor la Ciuc sa fie de bun augur pentru cariera pe care urmeaza sa si-o construiasca.



Mercurium

Tot un ansamblu cameral constituit ca un „satelit” ad-hoc al orchestrei baroce a festivalului a fost si cel care a încheiat seara de joi, la Biserica reformata. O reunire a patru muzicieni experimentati si cu practica semnificativa în interpretarea muzicii vechi: un fagot baroc, un flaut travers, o teorba si un clavecin (în ordine: Adrian Rovátkay, Gergely Márk Bodoky, Sam Chapman si Mária Fülöp), de proveniente variate si încrucisate: Germania, Elvetia, Marea Britanie si Romania. Cei patru si-au propus sa demonstreze publicului meloman diversitatea stilului baroc, alegand în program compozitori, zone si perioade dintre cele mai reprezentative pentru epoca muzicala vizata. O adevarata lectie pentru toti cei care doresc sa urmeze aceeasi cale, dar nu una didacticista si seaca, ci una vie, patrunzatoare si rotunjita cu eleganta si dichis (tema de casa pentru Mercurium). Întrebarea care poate aparea firesc, daca acesti patru muzicieni sunt prieteni si în viata, nu doar pe scena, devenise în scurt timp inutila. Felul în care stiu sa se asculte unul pe celalalt, sa se completeze si sa se combine armonic dovedea ca valorile individuale însumate dau întotdeauna mai mult decat ar afirma aritmetica, atunci cand factorul unificator este cultivarea relatiilor de fuziune artistica în echipa.



 Adrian Rovátkay, Sam Chapman, Mária Fülöp, Gergely Márk Bodoky

 Ziua 4 –miercuri 11 iulie 2012


În jurnal, aici apare ceva ciudat, de parca ar fi o fila rupta... Dar nu e decat o pagina lipsa, avand în vedere ca autorul acestor însemnari anuale de festival a fost obligat de împrejurari potrivnice intentiilor lui initiale sa faca o paranteza bucuresteana de 24 de ore. Pentru a va face o imagine completa asupra acestui segment median al festivalului, care a continut concertul profesorilor de la Universitatea de Vara de Muzica Veche, va recomand cu caldura sa cititi (si nu doar cronica acestei zile) materialul publicat de doamna Elena Sorban, un spectator consecvent si extrem de avizat al fenomenului muzical din Romania: 



Concertul profesorilor

In ceea ce ma priveste, chiar daca „exercitiile impuse” au fost sarcina prioritara a zilei petrecute în capitala, sentimentul datoriei de jurnal (a nu se citi „jurnalistice”) ma face sa nu întrerup continuitatea relatarilor si sa va spun ca în acea seara torida am asistat la un alt concert, oferit de localul „Lomdophone” din apropierea parcului Cismigiu. Un foarte bun amic timisorean, Sasa-Liviu Stoianovici (cu pregatire de artist plastic), m-a invitat la recitalul pe care urma sa-l sustina în terasa localului. A fost vorba despre cateva hipnotice interventii solo improvizate în spiritul muzicii traditionale anatoliene la o familie de instrumente specific turcesti: baglama saz si divan saz. Desigur ca gandul m-a dus din nou la alte seri magice petrecute în anii anteriori la Miercurea Ciuc, alaturi de Erdal salikoğlu sau de formatia Çanlar. Poate n-ar fi decat în beneficiul festivalului daca Sasa, un îndragostit de sonoritatile balcanice si de instrumentarul lor autentic, ar avea ocazia sa se „ciocneasca” muzical cu cei sus-mentionati: n-ar face decat sa nasca scantei aducatoare de încantari estetice. Cine stie?... (tema de casa pentru Angela).

 Ziua 5 – joi 12 iulie 2012

Tamás Kobzos Kiss vine cu regularitate la Festivalul de Muzica Veche de la Miercurea Ciuc de exact 20 de ani. La precedentele 6 editii ale festivalului am avut placuta ocazie de a asterne în acest jurnal impresiile mele personale în urma concertelor pe care le-a sustinut. Am accentuat latura subiectiva a acestor notite de festival, datorita faptului ca, de-a lungul acestor ani de cand ne întalnim la Ciuc sub semnul pasiunii pentru muzica veche, Tamás m-a onorat cu prietenia lui. Este foarte dificil sa scrii fara implicare emotionala despre o persoana apropiata. Dar, în acelasi timp, sunt constient de faptul ca nimeni nu se asteapta de la mine sa ating limita absoluta a obiectivitatii în aceste încercari mai degraba de schitare a unor stari sufletesti decat de relatare jurnalistica cu pretentii de exigenta muzicologica. Asa ca ma voi limita la a va spune ca am admirat de-a lungul timpului nu doar frapanta esenta pura de rapsod a lui Tamás, dar si stiinta lui de a-si plasa prezenta muzicala în contexte dintre cele mai felurite: de unul singur, alaturi de Musica Historica, în duet cu Erdal salikoğlu sau cu Eberhard Kummer etc. Seria acestor neasteptate colaborari în doi a continuat anul acesta prin invitarea în festival a unui alt muzician de factura apropiata: trubadurul occitan Miquèu Montanaro.



Kobzos & Montanaro

Împreuna au adus în spatiul de poveste din curtea cetatii o alta oferta (promotionala!) demna de pachetele de top ale turismului cultural: o calatorie pe meleagurile trubadurilor de odinioara. Dar a fost si o calatorie în timp, pana în îndepartatul secol XII, pe vremea lui Bernard de Ventadorn (sau Ventadour, asa cum îi spun francezii de azi), un print al poeziei de dragoste în limba occitana. Iubirea curtenitoare sau courtly love (dar cum altcumva ar putea fi iubirea?) este un concept la a carui geneza au pus umarul, inima si lauta trubadurii (din sudul Frantei medievale) si care s-a transmis pana azi, asa cum ne-o arata nealterat în idee folkistii secolului XX Cei doi muzicieni au reusit nu doar sa (re)aduca la viata adevaratele „slagare” ale epocii (Can vei la lauzeta mover sau Kalenda maya), dar sa si evite pe tot parcursul programului pericolul de a cadea în monotonie (stiuta fiind lungimea impresionanta a acestor poezii de dragoste) prin apelarea la alternante vocale, la inserarea unor pasaje în falset sau onomatopeice, dar si la folosirea cu masura a instrumentelor medievale de acompaniament. Prezenta insolita a acestora a adus culoare programului si a fost intens savurata de cei care cautau un centru de interes vizual într-un concert eminamente static, cel mai spectaculos dintre toate fiind desigur chironda (sau hurdy-gurdy, asa cum este mai cunoscut în lumea iubitorilor muzicii folk, multumita popularei piese din anii ‘60 a lui Donovan: Hurdy-gurdy man). Pacat însa ca nu toata lumea a apreciat aceasta lectie vivanta de istorie culturala. si nu ma refer aici la publicul spectator, ci chiar la unii muzicieni din zona baroca, dominati înca de un complex de superioritate fata de sonurile si instrumentarul medieval, prea putin rafinate si elaborate, în conceptia lor, pierzand din vedere însa savoarea unica a acestei muzici. Unul dintre scopurile declarate ale festivalului de la Ciuc este tocmai coagularea unui nucleu viabil al fenomenului early music la noi în tara, cu o deschidere larga spre întreg spectrul de gen, fie ca e vorba despre muzica medievala, renascentista sau baroca. Cum înca în Romania practicantii de muzica veche sunt într-o zdrobitoare majoritate adeptii Barocului tarziu (ceea ce se vede în preponderenta cu care acest repertoriu apare în oferta festivalului), prezenta unor singularitati de genul Miquèu Montanaro ar trebui cu atat mai mult apreciata. În sprijinul acestei afirmatii, sa ne amintim superbul mesaj de solidaritate transmis de Ulrike Titze în urma cu trei ani, si îmi permit aici sa citez un scurt fragment din jurnalul meu de atunci: „Finalul i-a gasit pe cei doi [Eberhard Kummer si Tamás Kobzos Kiss] din nou la drum, în tandem, cantand fara instrumente într-o tropaita arhaica serpuind printre spectatori, joc în care li s-a alaturat admirabil, pe parcurs, violonista Ulrike Titze. A fost un gest simbolic: o mana întinsa, peste secole, dinspre galanteria barocului înapoi catre simplitatea plina de miez a izvoarelor medievale. Fibra care îi uneste e aceeasi.” Ma întreb cine va fi trubadurul din 2013 (tema de casa pentru Tamás).

Ziua 6 – vineri 13 iulie 2012


A fost ziua în care s-a cantat muzica din Transilvania, atat din Renastere cat si din Baroc. În ordine inversa, daca socotim succesiunea celor doua concerte care s-au desfasurat la Biserica reformata. Iar ordinea a fost schimbata în ultimul moment, pentru a permite încheierea serii cu o comemorare, asupra careia voi reveni ceva mai tarziu. Ansamblul Baroc Transylvania din Cluj este de asemenea o formatie care revine dupa cativa ani la Miercurea Ciuc. Fara soprana Mihaela Maxim, de aceasta data, însa cu o schimbare de componenta, de instrument si, implicit, de registru muzical. În locul flautului travers a aparut o vioara baroca (Mátyás Bartha). Alaturi de flautele drepte (Zoltán Majó), de violoncelul baroc (Ciprian Campean) si de clavecin (Erich Türk), noua formula este cu siguranta un castig important pentru formatie. Un repertoriu mai amplu îsi deschide posibilitatile de derulare, odata cu largirea paletei timbrale si a posibilitatilor expresive. Iar daca mai punem la socoteala si faptul ca noul intrat în echipa este un virtuoz al instrumentului sau, stabilit de cativa ani la Basel, apar si mai limpede premisele unui traiect remarcabil pentru ABT. Care a si început în iarna acestui an cu editarea unui nou CD în formula de fata.



Ansamblul Baroc Transylvania

Propunerea pentru Miercurea Ciuc a fost de a sublinia prin exemplificari sonore bogatia muzicii baroce din Transilvania. Ansamblul a reunit în acest grupaj atat piese care au fost compuse aici (sau culese de pe aici, cum este cazul tronsonului cu aer multicultural, aranjat de Zoli), dar si compozitii din Europa apuseana, celebre în epoca si care au circulat în manuscrise ardelene. Cei patru au functionat (pentru a face o noua referire la Schola Cantorum), ca mecanismul unui ceasornic elvetian. Dar nu unul strict mecanic, asa cum suntem obisnuiti sa ni-l imaginam din magazinele de ceasuri, ci unul însufletit, asa cum l-am descoperit cu uimire pe cel din minunata fantezie a lui Martin Scorsese, Hugo (pentru cei care au vazut deja filmul, e clar; pentru ceilalti, e o invitatie de a-l viziona, neaparat în 3D!). Tot tridimensional, bogat în nuante si adanc în sensuri muzicale a rasunat sound-ul cel nou-nout al formatiei (garantie nelimitata!). Dupa cum am mai punctat acest lucru si cu alte ocazii, semnul distinctiv al unui „mecanism” de elita nu este evidentierea cu orice pret a valorilor individuale ale „pieselor” componente (chiar daca acestea sunt cotate la preturi exorbitante...) si nici încercarea de a demonstra cu emfaza ca timpul devine mai pretios cand e masurat cu propriul aparat si în propriul sistem de referinta. Nu, marca excelentei în bransa e calmul calculat al respectarii fiecarei secunde, a fiecarei masuri, egale si auto-consistente, e precizia astronomica si dezinvoltura cu care rotitele formeaza în profunzime acea masinarie perfecta ce lasa sa se vada în afara doar gratia serenissima cu care acele îsi consuma dansul pe cadran. Restul e tacere...

Seara s-a încheiat cu un moment de tristete, dificil de strabatut atat de spectatori, cat mai ales de protagonisti. Cu doar cateva saptamani înainte de începerea festivalului, Endre Deák, conducatorul artistic al formatiei Collegium din Carei si unul dintre cei mai activi si avizati promotori ai culturii muzicale vechi din Transilvania, a parasit aceasta lume. Colegii sai de ansamblu si-au asumat cu mult curaj decizia de a prezenta totusi în festival acelasi program care fusese deja gandit si pregatit special pentru Miercurea Ciuc de catre liderul muzical recent disparut. Ca de fiecare data, conceptia unui program care apartine lui Endre Deák este rodul unui efort asiduu de cercetare stiintifica, de studiu îndelungat si aprofundat al surselor muzicale, cu precadere al celor autohtone. S-a întamplat la fel si de aceasta (ultima) data, colegii de ansamblu oferindu-i astfel mentorului lor spiritual cel mai minunat omagiu care se putea aduce. Universul ne dirijeaza întotdeauna spre acele medii si persoane sau creeaza exact acele circumstante în care putem experimenta ceea ce înca nu acceptam în noi însine. O astfel de provocare de iesire din propriul sine au trait muzicienii din Collegium. Concertul lor a transferat din plan intelectual în plan emotional toate ideile minunat conturate de creatorul lor.



Collegium

Tema programului a fost una de muzicologie comparativa: punerea în lumina a concordantelor mai mult sau mai putin ascunse între imnurile latine din codicele pastrat la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia si cantecele laice germane contemporane lor. Aducerea la viata a acestui ambitios proiect a evidentiat doua adevaruri care trascend sfera interpretarii muzicale. Primul este ca, în ciuda zicerilor din folclorul cotidian, nimeni nu poate fi înlocuit. Locul lasat în urma de plecarea maestrului de la Carei nu poate fi luat de altcineva. Iar cel de-al doilea are o încarcatura metafizica atat de luminoasa încat sunt convins ca i-ar fi fost pe plac celui comemorat (si despre care a vorbit cu afectiune, în încheierea concertului, fosta sa profesoara, doamna Nora Brandner, o icoana a muzicii vechi din Romania si din Ungaria, deopotriva). Acest adevar simplu si curat si-a gasit o întrupare cum nu se poate mai sugestiva si cutremuratoare, prin inspiratia cu care formatia (multumiri respectuoase, doamna Ildikó Keresztesi!) si-a ales foarte tinerele colaboratoare de la cele trei harpe: spiritul lui Endre a fost vegheat si condus spre locurile cele înalte de catre trei îngeri albi. Prin muzica lui, sa încercam sa ne amintim mereu de Endre (tema pentru posteritate)...

Ziua 7 – sambata 14 iulie 2012

Ziua nationala a Frantei. Mi-am amintit ca, în urma cu cativa ani, ansamblul Les Basses Réunis a fost invitatul festivalului în aceeasi perioada de sarbatoare pentru Hexagon. La editia curenta nu a mai fost pus la cale un asemenea moment si poate ca n-ar strica pe viitor o colaborare cu Institutul Francez din Bucuresti sau cu cel din Cluj. Dar ziua de sambata a avut, chiar si fara participare franceza, propuneri foarte diverse. A devenit o traditia ca dimineata la cetate sa fie dedicata copiilor. si tot o traditie este ca la încheierea Universitatii de Vara de Muzica Veche cursantii sa iasa în public, anul acesta într-un concert-maraton, structurat în doua episoade. Mai multe despre aceste concerte va îndemn sa descoperiti tot în cronica semnata de doamna critic muzical Elena Sorban .



Concertul cursantilor

Seara ne-a adunat din nou pe toti „abonatii” festivalului în curtea cetatii. Amenintarile ploii s-au dovedit neîntemeiate, spre deliciul celor peste 400 de melomani care au populat si de aceasta data gazonul si bancutele, asa cum iei în stapanire un parc. Iarasi, oferta obisnuita în aer liber: doua concerte la pachet. si din nou o ordine care parea inversata (iar rockerii vor întelege mai bine ceea ce urmeaza): Musica Historica a cantat în deschidere la Codex! Desigur, mai tarziu am aflat si explicatia, ceva legat de mersul trenurilor, care nu se potriveste cu orarul festivalului. Motiv pentru care budapestanii de la MusHist au fost un pic mai zgarciti cu bisurile... Nu-i nimic, recuperam anul viitor. De aceasta data, dedicatia speciala pentru publicul ciucan a fost o colectie deosebit de cuprinzatoare a pieselor care se cantau în cetatile, orasele si conacurile Ungariei secolelor XVI-XVII.



Musica Historica

Despre Musica Historica am scris în acest jurnal în repetate randuri. Nu o sa reiau aici nimic legat de aprecierile referitoare la gradul de profesionalism al ansamblului sau la dotarea instrumentala de exceptie. În termeni sportivi, s-ar putea afirma, pe scurt, ca formatia a confirmat, multumind pe deplin suporterii frenetici veniti sa-si sustina favoritii. Peluzele au fost pline, iar la tribuna principala nu se mai gaseau locuri nici la bursa neagra. Echipa nu si-a schimbat echipamentul de joc consacrat, culorile alb-negru fiind deja marca definitorie Musica Historica. Din considerente deja anuntate, meciul s-a desfasurat fara pauza, la o singura poarta/bolta, plina de altfel cu materialele promotionale ale clubului maghiar. O galerie de tineri suporteri a patruns pe teren în primele minute ale partidei, echipata fiind cu un set de tobe si alte percutii care au contribuit la sustinerea ritmului general de joc. Junii fani au fost apoi scosi afara de pe teren de catre coordonatorul galeriei, cel care i-a si introdus în joc la momentul oportun (Balázs Sudár, al carui nume nu a fost precizat în pliantele distribuite la intrarea în stadion, dintr-o regretabila eroare a organizatorilor). Ocazii de gol au fost numeroase si toate au fost fructificate din plin, în aplauzele spectatorilor entuziasmati. S-au remarcat, ca de fiecare data, capitanul echipei, István Csörsz Rumen, a carui strategie de joc a pus în valoare calitatile specifice ale tuturor membrilor echipei, precum si vedeta formatiei, Réka Palócz (fara numar pe tricou), care a stabilit scorul final al partidei, greu de egalat în actualul campionat. A transmis pentru dumneavoastra corespondentul sportiv al postului nostru în judetul Harghita. Care sa fie oare numele lui? (tema pentru ascultatori).



 Codex

Odata plecat trenul formatiei Musica Historica, a început concertul ansamblului Codex, care a cuprins variatiuni si dansuri din secolul al XVII-lea. O muzica vesela, accesibila. Comerciala chiar, s-ar spune azi, fiind vorba numai de piese de mare popularitate în Transilvania epocii: hiturile momentului. Din programul de anul trecut al ansamblului am retinut placerea si încantarea cu care membrii sai ataca repertoriul muzicii traditionale (si lautaresti, în timpul liber). Aceasta atitudine s-a pastrat si cultivat în continuare, demonstrand ca între muzica populara si cea culta, între arcusul de lemn nefinisat si cel de concert, între muzicanti si muzicieni nu exista nicio discrepanta, decat daca este indusa de prejudecatile si cutumele fixate în mintea noastra. Evident ca celor doua maniere de interpretare le-au corespuns si doua stiluri coregrafice, la început delimitate scenic prin doua perechi distincte de dansatori (alternativ, una aristocratica si alta taraneasca), dar în final reunite într-un ansamblu de patru, care a sters orice linie de separare stilistica, etnica sau culturala. Naci a fost responsabil de conceptia programului, iar Anikó si colegii ei, de coregrafie (îi cunoasteti bine din editiile trecute, nu mai sunt necesare numele complete).

Ziua 8 – duminica 15 iulie 2012


În anul 2012, Lyceum Consort din Bucuresti a împlinit doua decenii de existenta. În ianuarie au fost trei concerte aniversare, cate unul pentru fiecare dintre genurile muzicale abordate de-a lungul timpului de formatie. Conducatoarea sa artistica, Ágnes Öllerer, s-a îngrijit de editarea unei frumoase brosuri aniversare, care închide între coperte istoria artistica a ansamblului. Cei douazeci de ani au fost marcati si la Miercurea Ciuc, printr-un concert de pranz la Biserica Manastirii Franciscane din sumuleu-Ciuc, imediat dupa obisnuita slujba de duminica. Programul a inclus muzica sacra din manuscrise si culegeri europene din sec. XII-XVI, precum si cantece maghiare pe versurile poetului renascentist Bálint Balassi. Un repertoriu care presupune mai putina contributie a flautelor drepte (specialitatea instrumentala a formatiei) si mai multa participare vocala, în imnurile religioase facandu-se remarcata transparenta vocilor feminine liniare, nevibrate, care au capatat o încarcatura nebanuita în acustica reverberata a bisericii hala. O continuare cu racord fin a starii de comuniune cu divinitatea de care erau patrunsi toti cei care dis-de-dimineata venisera sa asculte liturghia catolica. Un moment de liniste sufleteasca duminicala pentru care îi suntem recunoscatori formatiei aniversate, careia îi dorim o viata artistica îndelungata si material suficient pentru brosura de peste înca 20 de ani!




Lyceum Consort

Finalul de festival a adus un grupaj consistent de trei concerte, menite a se desfasura în aer liber. Conditiile meteo n-au fost însa prea îngaduitoare cu organizatorii (ca în fiecare an, de altfel, într-un oras de munte fiind practic imposibil sa prinzi opt zile consecutive fara intemperii), fortand prin cerul amenintator luarea deciziei de a deplasa concertele în sala Teatrului municipal. Din pacate pentru toata lumea, s-a dovedit a fi o alarma falsa...

Ansamblul Kájoni Consort (Baraolt) si-a unit fortele cu grupul de copii Gyöngyharmat pentru a pregati prin muzica, recitare si miscare scenica Povestea printului Arghirus, un vechi basm popular maghiar cu origini similare celui din care Eminescu s-a inspirat pentru al sau Luceafar: iubirea imposibila dintre doua personaje care fac parte din lumi diferite. Muzica a presupus alaturarea melodiilor populare culese de Zoltán Kodály din Bucovina cu poeziile cantate ale lui Bálint Balassi (vezi Lyceum Consort) si cu cateva piese extrase din Codex Caioni. Copiii din formatie, bine instruiti si atent costumati, s-au straduit pe masura varstei si a puterii lor de a asimila conventia scenica sa fie cat mai convingatori în interpretarea rolurilor atribuite, cu o evidenta încarcatura romantica.



Kájoni Consort

Ansamblul Trei Parale din Bucuresti a fost, dupa stiinta mea, primul ansamblu de aceasta factura (de muzica traditionala din vechiul Regat) care a pasit pe scena festivalului de la Miercurea. Un debut de bum augur, privit cu interes si curiozitate, apoi primit cu entuziasm si caldura de publicul eclectic prezent în sala (ma gandesc aici si la muzicienii invitati ai festivalului, o buna parte dintre acestia fiind din afara tarii, dar si la spectatorii care nu fac parte din nucleul permanent festivalier). Filonul autentic al interpretarii, instrumentele vechi folclorice, dar mai cu seama efortul de studiu etnografic în urma caruia a prins contur programul prezentat (cantari urbane din secolul XIX culese din Muntenia si Moldova) au convins pe deplin si au cucerit audienta. Doar prin simpla inspectare a listei pieselor din caietul program se desprinde minutiozitatea si atentia cu care a fost cladit acest program: fiecare titlu are atasat în dreptul sau întreg setul informativ necesar (corpusul din care face parte, zona, autorul culegerii, anul etc.). Florin Iordan si colegii sai de formatie au intuit foarte bine cum sa faca acest prin pas pe un teren înca „neexplorat”. Ca urmare, sunt sigur ca vor fi (re)invitati sa-l si cartografieze...



Trei Parale

Acum doi ani, cand festivalul a sarbatorit jubileul de trei decenii de la infiintarea sa, am salutat cu deosebita fervoare reunirea cu aceasta ocazie cu totul speciala a unei formatii care a facut istorie, numarandu-se printre fondatorii manifestarii. Credeam pe atunci ca acest efort va ramane singular, avand în vedere ca membrii formatiei cu pricina erau împrastiati de o buna bucata de vreme prin Europa. Iata însa ca în acesti doi ani care s-au scurs unii dinte ei s-au mai tras catre casa, creand astfel sansa repetarii acelui glorios come back din 2010. Ceea ce s-a si petrecut în ultimul moment muzical al zilei finale a festivalului. Oboseala îsi spunea deja cuvantul dupa 8 zile încarcate cu concerte, prelegeri si cursuri în cadrul Universitatii de Vara de Muzica Veche, dar mai cu seama la sfarsitul unei zile lingi si încarcate, cu aceasta rafala de trei spectacole în seara de închidere (vorbesc aici atat în numele participantilor, cat si al publicului). Marturisesc ca, personal, mi-as fi dorit ca acest punct terminus de pe parcursul editiei 2012 sa fie ceva mai putin solicitant in a pastra concentrarea si atentia la concertul Barozda.



Ansamblul Barozda

Caci da, despre aceasta formatie legendara a fost vorba. Cei „patru magnifici” care au facut parte din formatie înca din formula originala de componenta (Em?ke Elekes, Erzsébet Györfi, István Pávai si charismaticul lider József Simó) au fost completati în concert de colaboratoarea lor, Katalin Tódor. De la Carmina Burana la Cantionale Catholicum a fost titlul programului pregatit de catre cei cinci muzicieni si introdus, înainte de fiecare piesa, cu un umor relaxat, de catre József Simó. Nu a mai contat prea mult în acel moment ca atmosfera din sala teatrului devenise irespirabila din pricina caldurii si a umiditatii (la cerere, au fost deschise usile laterale si au fost diminuate luminile de scena pentru a mai cruta pe cat posibil instrumentele sensibile), nu au mai contat nici stangaciile de sonorizare a salii, care au afectat, de fapt, toate cele trei concerte ale serii (echipa tehnica nu a mai avut practic timpul necesar pentru probele de sunet în urma renuntarii grabite la curtea cetatii). Nu a mai contat nici oboseala de cursa lunga de care va povesteam ceva mai devreme. Cand Barozda a început sa cante, muzica lor a ramas singurul lucru care a mai contat pentru toti cei aflati de fata. Cam ca în povestea cu flautul fermecat... Era, mai demult, la radio, o emisiune numita „Muzica în interpretari comparate”: una si aceeasi piesa în versiuni si viziuni diferite. La Barozda a fost un pic altfel: una si aceeasi formatie prezentand versiuni si viziuni diferite ale unor piese similare, analizate, puse în paralel, în analogie si contrast, descifrate si redescifrate... si chiar daca bucata cea mai nimerita pentru a fi oferita ca bis fusese deja consumata în timpul programului (dupa cum remarca liderul formatiei, cu o fina autoironie), formatia a mai gasit resurse pentru a face pe plac publicului cu înca un „desert” muzical ca supliment de fidelitate si de atasament fata de un simbol identitar al festivalului.




Ce ar mai ramane de spus, acum, inainte de a inchide jurnalul pana în iulie viitor? Ca de 32 de ani, la Miercurea Ciuc are loc o intamplare cu totul neintamplatoare? Ca acolo se petrece o sarbatoare anuala care, pe masura ce anii trec si vremurile se schimba, devine din ce în ce mai pregnant o dovada de ancorare în normalitate? Nu, n-am de gand sa repet înca o data tot ce am spus la începutul primei file. O sa fac doar modesta observatie ca încapatanarea sanatoasa, mai mult decat secuiasca, de a arata ca nu-i musai ca, daca lumea o ia razna, ar trebui s-o luam cu totii, este azi un model demn de urmat. si asta ramane o tema deschisa pentru noi, cei care înca stim sa ascultam.


Radu Radescu
Bucuresti, 1 septembrie 2012

Foto: Gyula Ádám

Impresie despre  editia 2011





































______
Autor: Radu Radescu
 
Tag-uri
Nu exista tag-uri atasate.
Evenimente in Urmatoarele 2 saptamani
Stiri
LMMJVSD
Anul anteriorSeptembrie 2020 Anul urmator
 010203040506
07080910111213
14151617181920
21222324252627
282930    
       
 Ianuarie
Februarie
Martie
Aprilie
Mai
Iunie
Iulie
August
Septembrie
Octombrie
Noiembrie
Decembrie
 
echipa dordeducaPrima pagină | Evenimente | Impresii | Foto | Stiri | Echipa | Parteneriate
Toate materialele de pe aceste pagini sunt scrise de noi pentru placerea cititorilor nostri. Avem totusi niste Conditii de utilizare.
despre noi
publicitate
parteneriate
echipa
contact
Cu scuzele de rigoare, dordeduca.ro e momentan ĂŽn hibernare; vom reveni ĂŽntr-o formă nouă. ÂŻ\_(ツ)_/ÂŻ [ 📸 instagram]