Festival Enescu, cuvinte si necuvinte.

Cum s-a auzit la Sala Palatului

De peste 10 ani, editie de editie, printre primele comentarii negative cu privire la Festival era subiectul acusticii foarte proaste de la Sala Palatului… care, cum bine se stie, este o sala ce a fost construita pentru plenare si congrese si nicidecum pentru concerte de muzica clasica.

Si, o surpriza placuta… anul acesta aceasta problema acusticii a fost remediata (pe cat s-a putut insa, pentru aceasta sala). Din culise, am aflat ca o echipa olandeza de specialisti in acustica a lucrat la imbunatatirea sunetului si se pare ca eforturile lor au dat rezultate, anul acesta.

Ca scurt istoric, si anii anteriori s-a lucrat la acustica dar cu rezultate “mai slabe”… mai exact, daca mergeai la un concert, conta extrem de mult unde erai pozitionat in sala - se auzea diferit de la o zona la alta (ideal era sa stai in zona centrala, in zona A). Anul acesta am facut experimente si am stat in mai multe zone din sala si nu am mai observat diferentele flagrante de calitate. Pana apare noua mare sala de concerte (asa cum a promis atat primarul Oprescu cat si dna Angela Gheorghiu, am auzit-o eu!) sa ne bazam pe aceasta… Sala Ateneului este sublima cu desavarsire dar cu o capacitate mult prea mica pentru astfel de concerte (are aproximativ 800 locuri).

Cei mai buni dirijori (orchestre mari)

Dirijori de dirijori…

Pe langa calitatea orchestrelor mari, am urmarit, bineinteles, cu mare atentie si dirijorii acestora. Am fost prezenta in sala la cel putin 1 concert sustinut de fiecare orchestra (cu 2 exceptii, nu am vazut 2 ansambluri mari) si mi-au atras atentia 3 dirijori: Mariss Jansons, Antonio Pappano si Vladimir Jurowsky.

Fiecare dirijor are un alt stil si mod de a comunica cu orchestra. Mi-am dat seama insa ca au totusi ceva in comun: sunt dirijori principali ai acelor orchestra de foarte multi ani (Jansons conduce RCO de 9 ani, Pappano de vreo 8 ani iar Jurowsky e dirijor principal LPO de 6 ani, fiind insa inainte, timp de alti 4 ani “principal guest conductor” ). Asta nu inseamna ca orice dirijor care sta mai multa vreme la pupitrul unei orchestre, este special, sa ne intelegem :)

In cazurile fericite, la fel ca intr-un cuplu, cei 2 (dirijor-orchestra) se cunosc mai bine de-a lungul timpului, invata si dezvolta punctele forte ale celuilalt; iar cel mai fin gest al dirijorului, fiecare intentie, respiratie, ocheada … este decodata si interpretata imediat de catre orchestra. Pe masura ce trece timpul, daca ambele parti sunt preocupate de relatia lor, comunicarea se ascute, devine mai subtila si mai profunda totodata.

Cel mai bun dirijor mi s-a parut Mariss Jansons. Cu toate ca gestica sa nu este atat de spectaculoasa, vizuala, totul este extrem de bine dozat, controlat, precis iar orchestra este condusa cu gratie si fermitate totodata. Am fost mirata sa aflu ca Jansons are 70 ani… nu ii arata catusi de putin, ii dadeam vreo 50 ani.

2 gesturi mi-au placut in mod special la Jansons: sa ii spunem “pauza gesticulatiei” - pentru cateva secunde, intr-un ritm alert al muzicii, dirijorul lasa bratele in jos si conduce orchestra doar cu privire si mimica fetei (trupul sta cuminte, intr-o pozitie de repaus… superb!). Un gest facut rar, dar in momente cheie.

La modul general, bagheta dirijorului ajuta din punct de vedere tehnic la prelungirea gestului (adica il face mai vizibil, pentru orchestrele mari) dar totodata margineste din expresivitate. Cu predilectie Jansons trece bagheta in mana stanga (de obicei bagheta se tine in mana dreapta) si o tine intr-un soi de provizorat (intre degete, indreptata inspre el) dar pe termen lung. Se spune ca dirijatul cu mainile libere este mai sugestiv, mai sensibil, capabil sa surprinda detalii mai fine…

Cel mai plastic, cu un limbaj extrem de bogat, surpinzator, spectaculos atat pentru cunoscatori dar si amatori intr-ale dirijatului, rusul Jurowsky impresioneaza prin gestica care surpinde mereu prin frecventa unor miscari in plan adductiv-abductiv (fata-spate) si mai putin in simplu plan orizontal si vertical. Iar “pozele” cu mana sus ridicata la maxim (pentru atentionarea alamurilor sau percutiei) sunt impozante si extreme de frumoase. Un limbaj non-verbal foarte plastic si sugestiv.

Pappano comunica cu orchestra prin toti porii. Nu stiu cat il ajuta originea italiana insa experienta (la 26 ani era asistentul lui Barenboim, la 42 ani director Covent Garden - unul dintre cei mai tineri conducatori etc) isi spune cuvantul. Traieste, respira, viseaza, vibreaza alaturi de orchestra sa, empatie maxima. Este fasinant sa il privesti cum comunica nu neaparat prin gestica cat prin mimica si atitudine, Sir Antonio Pappano!