Cirque du Soleil, bis

Cum ziceam, au mai fost anul trecut, cu Saltimbanco. Auzisem numai lucruri faine despre ei, curiozitatea felinocida mi-a soptit: du-te! Mancasem, asa ca-mi mai eram doatoare doar cu circul.

Un spectacol complex, pentru toate varstele. Momente de acrobatie alternate cu divertisment in care protagonisti erau doi clowni, rasplatite cu aplauzele publicului - format intr-un mare procent din copii.

Poate nu sunt cea mai potrivitra persoana care sa comenteze prestatia de pe scena si de deasupra ei.
Nu de alta, dar la majoritatea acrobatiilor, in loc sa ma pierd in pura admiratie ma gandeam cum as putea sa ma antrenez sa le fac si eu :)
Momentele de umor le-am gustat si mai putin pentru ca nu am rezonat niciodata cu asa ceva. Daca reusiti sa tineti cont de acest disclaimer, iata mai departe ce s-a intamplat.

Sala plina ochi. Parinti, copii, tineri, cupluri, public eterogen.

Rasuciri, salturi, se rostogoliri pe scena si in aer, eu zvacneam pe scaun. O coordonare perfecta. Si ritm!

M-am intrebat mereu ce fel de umor trebuie sa ai ca sa razi la show-ul unui clown (sau dimpotriva). N-am reusit sa rad. Dar in sala s-a ras, au ras toti, ca niste copii. + aplauzele de rigoare.

Lasand clovnii la o parte, punctul forte al spectacolului a fost coregrafia. Ingenioasa, originala, atractiva, creativa incat mi-as fi dorit sa fiu in mijlocul lor.

Oamenii au nevoie sa creada in minuni. Ori Allegria a oferit, intr-o oarecare masura, aceasta mireasma, redata cu atata "usurinta" incat aproape ca te facea sa crezi ca esti si tu in stare sa faci ce fac ei. In plus, coloana sonora, un fado portughez, dramatic, a temperat bine momentele mai tensionate.

...pauza. 15 minute

Spectacolul reincepe, intr-o nota mai inalta. Simt un soi de feerie: lumini, costume, muzica, miscare, zbor. Show. Probabil ca de aici vine si vraja acestei trupe.

Momentele de umor cu clovni le pot comenta doar tehnic: au fost bune. Sa-mi fi lipsit mie imaginatia incat nu am inteles povestile lor?

Spre sfarsit totul se imbina. Clovni si acrobati intra laolalta in arena. Povestea devine mai complexa, dar mai coerenta, dupa parerea mea. Ritmul mai alert, momente de interactivitate cu publicul, incununate de succes.

La iesire, m-am straduit sa trag de limba un domn de la paza & securitate, despre atmosfera generala, despre pulsul publicului, fusese totusi martor la toate reprezentatiile. Unii au fost incantati, altii nu la fel de tare. Totusi, 9 reprezentatii in 5 zile bate recordul lui Stefan Banica jr. de craciun! Reclama face multi! Cinste promotorilor.

Show-ul s-a incheiat cu doua numere de acrobatie.
Trapezul a fost antrenant. Ne-a tinut cu sufletul la gura si din nou ma vad nevoita sa vorbesc despre scenariu. Bine pus la punct. Inaltimea nu foarte mare, iar dedesubt plasa de protectie, pe toata suprafata de sub desfasurarea de forte. O oarecare dezamagire am avut totusi la finalul momentului, cand toti artistii si-au dat drumul, in cadere, in plasa. Demonstratia existentei plasei de siguranta ridicand plasa magiei momentelor de suspans – desi asta nu schimba de fapt cu nimic maiestria acrobatiilor.

Asteptam parca totusi un moment climatic, o concluzie care sa sustina, sa ridice ca tensiune spectacolul pe care il facusera. Parca a lipsit totusi.

In doua contorsioniste asiatice au facut arta din trupurile lor. Pentru public, impreunarea intr-o singura entitate, uneori cu valente vizual-abstracte, a doua corpuri umane a fost cu siguranta spectaculoasa.

Ma intrebam atunci daca au oase. Reamintindu-mi scenele, ma intreb si acum acelasi lucru.